Călători pe o mare de stele, de Christopher Paolini (titlu original: To Sleep In a Sea of Stars) e unul din acele romane SF pe care, după ce le-ai citit, regreți că nu ți le poți șterge pe deplin din memorie ca să le mai citești o dată. Pentru pasionații genului, această poveste spusă în peste 1000 de pagini (în ediția românească de la RAO) satisface orice cerințe: nave cosmice care călătoresc cu viteze hiperluminice, sisteme stelare colonizate de oameni, tehnologii care împing mai departe limitele imaginației și, bineînțeles, extratereștri – inclusiv dotați cu inteligență. Autorul s-a făcut cunoscut de la o vârstă fragedă cu Ciclul Moștenirea, o tetralogie fantasy pentru tineret, iar dacă asta nu vă spune nimic, poate vă amintiți de eroul Eragon din filmul cu același nume, și de dragonul lui, Saphira.
După cum mărturisește chiar Paolini în postfața romanului său, pe la vârsta de 25 de ani, când deja aproape terminase al treilea roman din ciclul său fantasy pentru copii și adolescenți, și-a dat seama că vrea altceva. A înțeles că vrea să scrie hard SF. Adică genul de science fiction în care cititorul este „vrăjit” nu de ochii frumoși ai protagonistei/protagonistului (cu toate că e loc și pentru ei, desigur), ci de o poveste în care acțiunea este făcută posibilă prin intermediul tehnologiilor avansate, a științei aplicate, subiectul și descrierile fiind construite cu respectarea cât mai fidelă a acurateței științifice sau, cel puțin, a unei fentări cât mai credibile a acesteia.
Iar Paolini mărturisește, cu o oarecare satisfacție, că a reușit să-și ducă proiectul literar la bun sfârșit după peste un deceniu de sforțări. Și pentru un scriitor de young adult fantasy, rezultatul final e unul impresionant: nu am văzut nici la scriitori mult mai titrați de hard SF un Addendum întins pe aproape 50 de pagini în care autorul își explică în mod detaliat universul, pornind de la fundamentarea științifică foarte credibilă, pentru ochiul meu de cititor SF de două decenii, a tehnologiei care permite așa-zisa „călătorie FTL – faster than light”, cea care face posibilă întreaga acțiune din roman.
Paolini include, de asemenea, un glosar amănunțit de termeni și concepte din universul pe care îl creează, ceea ce ușurează misiunea de a pune cap la cap sutele de detalii aparent minore, însă importante pentru înțelegerea lucrării, demonstrând că e un autor care are grijă de cititorul său, îl pune în valoare. „Îi dă mură-n gură”, ar zice profa de română, dar ce bine că am terminat liceul și nu ne mai poate bate la cap.
Personajul principal al romanului este Kira Navarez, o tânără specialistă în xenobiologie din secolul XXIII care muncește pe o planetă abia ajunsă în cercetare preliminară în vederea colonizării de către Ligă (adică uniunea tuturor exoplanetelor colonizate de oameni, un motiv recurent în genul hard SF, subgenul cosmic saga), are un viitor luminos în față. Câștigă bine, ca angajată a unei corporații transplanetare, e logodită și face planuri, împreună cu alesul ei, care-i este și coleg de muncă, să se stabilească pe planeta pe care o studiază, în calitate de colonistă. Însă viitorul îi este dat peste cap atunci când descoperă o nanotehnologie conștientă de origine extraterestră, practic, o formă de viață artificială. Sau, poate, este chiar ea descoperită de aceasta. În orice caz, destinul Kirei devine strâns legat de cel al entității extraterestre, iar Sistemul Solar și celelalte sisteme colonizate de oameni sunt atacate de o specie inteligentă necunoscută, agresivă și foarte avansată tehnologic, legată și ea cumva de descoperirea Kirei… pentru care manifestă o venerație aproape religioasă. Închei aici lista de spoilere, adăugând că romanul e, oricum, plin de plot-twisturi bune, care justifică divulgarea acestor detalii.
Pe o notă mai puțin laudativă, cariera anterioară a autorului în genul fantasy își spune, totuși, cuvântul, deoarece multe dintre situațiile de punct culminant din roman sunt rezolvate, cumva, prea „providențial”, prea comod – personajele primesc, poate, cam prea mult ajutor din partea soartei – pentru gustul meu. Nu că altcuiva nu i-ar plăcea. Însă autorul preferă, de câteva ori, soluții destul de puerile și naive de rezolvare a unor situații-limită critice pentru direcția generală a subiectului. Acestea, însă, pot fi trecute cu vederea, pentru că, în general, experiența de lectură a romanului Călători pe o mare de stele rămâne una pozitivă. În primul rând, pentru că e suficient de solicitantă intelectual chiar și pentru un cititor avid de hard SF, încât să nu ai impresia post-lectură că ai pierdut timp (și bani). Dar și pentru că Gregorovich e un șmecher dat naibii. Ca să aflați mai multe despre el (și despre celelalte personaje, bineînțeles), citiți romanul.
