O cronică de familie peruană. „Domnişoara din Tacna”, în premieră la Brașov

După reprezentațiile din București, Constanța, Iași, Râmnicu-Vâlcea, Sibiu, Timișoara și Craiova, a venit râdul Brașovului să se bucure de premiera spectacolului Domnișoara din Tacna, regizat și adaptat de Teodora Petre după piesa scrisă de Mario Vargas Llosa. Cum distribuția a avut în componență actori consacrați atât în lumea teatrului, cât și în cea a cinematografiei, precum Maia Morgenstern, Ana Ciontea, Claudiu Istodor sau Gabi Costin, era de așteptat ca Sala Mare a Teatrului „Sică Alexandrescu” să fie plină, ceea ce s-a și întâmplat în seara de 29 ianuarie 2025.

Ceea ce face din textul autorului peruan un spectacol care merită pus în scenă nu este neapărat plotul general, ci poveștile întrețesute în economia internă a piesei, povești ce îndeamnă publicul la meditația asupra unor dileme abstracte de tipul: ce ce înseamnă familia, dragostea, puritatea, bătrânețea? În linii mari, Belisario (Gabi Costin) găsește în biografia Elvirei (Maia Morgenstern), a.k.a. Domnișoara din Tacna sau Mama-É (de la Mama Elvira, adresare care în limba română intră într-o relație de paronimie cu substantivul „mamaie”, fapt ce produce confuzii într-o primă instanță) modelul perfect de protagonist al unei povești de dragoste. E drept, de data aceasta nu e vorba despre o relație older woman – younger man, așa cum Mario Vargas Llosa ne-a obișnuit în capodopere precum Elogiu mamei vitrege sau Mătușa Julia și condeierul, ci de triunghiuri amoroase de tipul Joaquín (Cezar Antal) – Elvira – Carlota (Corina Moise), respectiv Carmensita (Ana Ciontea) – Elvira – Pedro (Claudiu Istodor) ce implică instanțe  psiho-sociale mai profunde.  

Propriu-zis, în prima tripartiție de acest fel, Domnișoara din Tacna este victimă în ambele conflicte. Discrepanța dintre ea și Carlota se observă atât la nivel de expresie, cât și la nivel de reprezentare, scenografa și costumiera Ioana Pashca optând, în cazul personajului interpretat de Corina Moise, pentru o rochie ce aduce cu stilul old Hollywood glamour, scoțându-i în evidență eleganța, senzualitatea, atitudinea bossy, contrastând excelent în sfera relațiilor de putere cu docilitatea și pudoarea Elvirei. În interacțiunea dintre cele două femei, amanta, mânată de un sadism absolut, o umilește pe logodnică reproșându-i că este prea pură, prea puțin pasională, prea religioasă pentru un bărbat ca Joaquín, spre deosebire de ea, care îi este capabilă să îi satisfacă pofta carnală. De cealaltă parte, în conflictul Elvira-Joaquín, dramaturgul Llosa explorează subtil disputele militare dintre Chile și Peru, prezentându-l pe ofițerul chilian drept un abuzator, căci punctul critic al  comunicării se produce tot în sfera sexualității, acesta afirmând că în momentul deflorării din noaptea nunții se va gândi tot la Carlota, nu la proaspăta lui soție. Astfel, prin această paradigmă relațională, se delimitează două semioze – politica și sexualitatea – primul prelungindu-se (și explicându-se) prin intermediul celui de-al doilea. Celălalt triunghi amoros este reprezentat mult mai insolit, iar singurul lucru pe care l-aș putea menționa fără să ofer vreun spoiler sau să rezum întreaga scenă ar fi că experiența Domnișoarei din Tacna ridică semne de întrebare nu asupra modului în care e definită moralitatea nu la nivel colectiv, ci asupra modului individual de percepție a acestui concept (atât în relațiile erotice, cât și în cele de familie). 

Configurația scenică și tehnicile teatrale contribuie și ele la intensitatea conflictelor în care personajele sunt transpuse. Pe lângă folosirea hazerelor și luminilor fosforescente, un procedeu ce merită menționat este freeze frame-ul dirijat de lumini, care facilitează scindarea scenei în două spații temporale, alternând între prezent și trecut. Practic, spectatorul este pus în fața faptelor care îi vor decide destinul Elvirei: discuțiile dintre Augustín, César și Amelia ce au ca subiect plasarea protagonistei într-un azil de bătrâni, alături de laudele aduse Carlotei de către Joaquín. Efectul este evident, căci ambele reprezentații propun cartografieri ale abandonului.

În ultimă instanță, Domnișoara din Tacna rămâne un spectacol despre memorie și dragoste. Aș îndrăzni să afirm că, la o analiză mai aplicată, Mario Vargas Llosa prelucrează teza proustiană a recuperării memoriei prin literatură și o plasează într-un context sud-american.

mm
Vlad Minea
Vlad Minea este masterand al programului de Inovare Culturală din cadrul Facultățiii de Litere din Brașov și membru al Cenaclului „Corpul T”, coordonat de Dan Țăranu și Virgil Borcan. A publicat poezie, proză, cronică literară în Revista GOLAN, Corpul T, Revista de Povestiri. A fost implicat voluntar în organizarea mai multor evenimente culturale, atât în Brașov (Bienala de Poezie 2021, seria Chamber Jazz), cât și în Bistrița (Festivalul Internațional Poezia e la Bistrița, 2022). În prezent lucrează ca asistent de cercetare la Universitatea Transilvania.

Ultimele articole

Related articles

Leave a reply

Introdu comentariul tău
Introdu numele aici