Chiar acum, când sunt pe punctul de a începe să scriu un nou articol despre viața emoțională și ce presupune ea în dezvoltarea personală a fiecărui om, observ că nu mi-e deloc ușor și că dificultatea vine dintr-o emoție pe care am ocolit-o de când mă știu. Pentru mine, foaia albă e un paradox: o atracție irezistibilă și o frică aproape paralizantă. Atracția mă aduce înapoi la birou, frica mă împinge să caut alte lucruri de făcut. Nici acum nu mă descurc prea bine cu aceste emoții (aparent) contrarii, deși m-am interogat destul de mult de-a lungul anilor, atât cu privire la motivele care stau în spatele nevoii mele de a scrie, cât și a fricii legate de ce ar putea să iasă. Ce mă ajută de fiecare dată? Să stau pe scaun și să scriu, cu toată presiunea pe care psihicul o adună în lungile momente de amânare. Doar atunci când literele mici apar de nu știu unde pe foaia albă încep să mă adun și să mă liniștesc. Ca și cum concretețea cuvintelor scrise pe pagină îmi oferă ancora de care să mă prind. Iar ancora, uneori, înseamnă puterea de a mă opri, a-mi trage sufletul, a mă redresa și a înțelege ce mi se întâmplă.
Ca ființe umane, putem experimenta viața doar emoțional, spune Eduardo Bericat, citat de Brené Brown, în complexa lucrare dedicată emoțiilor, Atlas of the Heart, la care voi face referire pe parcursul acestui material. Trăirea nemijlocită a vieții implică fără dubiu niște emoții, mai presus de gândurile sau interpretările pe care le dăm ulterior. Ca om de-a dreptul scăldat în emoții aproape de când se știe, pot să spun cu mâna pe inimă că pentru mine afirmația lui Bericat e cât se poate de reală, chiar palpabilă. Încă de când eram mică, cuvintele am emoții mă însoțeau înainte de fiecare lucrare de control, vizită neașteptată, consultație la doctor etc. Nu știam ce sunt acelea emoții, știam doar că cei mari catalogaseră starea mea de introversiune cu are emoții, așadar preluasem rapid explicația și mi-o ofeream drept consolare ori de câte ori manifestările apăreau. Iar manifestările respective erau, de fapt, semnul unei mări de emoții pe care abia târziu am început să le înțeleg: stres, copleșire, grijă, evitare, frică, minunare, curiozitate, nostalgie, tristețe, rușine, vină, jenă, singurătate și multe altele. Pe atunci nu aveam disponibile atâtea cuvinte pentru stările prin care treceam, așa că am emoții a devenit de-a lungul anilor un soi de carte de vizită invizibilă prin intermediul căreia încercam să mă adaptez situațiilor prin care treceam.
Și totuși, ce sunt emoțiile?
Nu se prea știe. Cu toate că există și multe consensuri, singurul lucru cert în domeniul emoțiilor este că nimeni nu este de acord cu privire la modul de definire a emoției, spune Alan Fridlund, psiholog clinician la Universitatea din California. Totuși, 80% dintre experții în cercetările privind emoțiile sunt de acord că expresiile faciale universale reflectă experiența emoțională a oamenilor. Într-un articol publicat în The Atlantic, Hard feelings – sciences struggling to define emotions, jurnalista Julie Beck și-a rugat colegii să spună ce cred că reprezintă o emoție și a primit o serie de răspunsuri care ne pot fi de ajutor (și pe care cred că mulți dintre noi le-am da în cazul în care am fi întrebați la rândul nostru). Astfel, emoția ar putea fi:
- O reacție individuală, specifică la o anumită experiență;
- O anume sensibilitate la evenimente;
- Reacția mentală la anumite situații;
- Un sentiment uman intangibil, o senzație intensă care ne îmbogățește și ne colorează fiecare experiență.
Deși nu avem o definiție clară a emoției, avem un număr care încă se dezbate și se modifică odată cu noile studii. Paul Ekman, un pionier al cercetărilor în materie de emoții, spune că sunt 7, deși vorbește despre acestea mai degrabă ca despre emoții-nucleu (furie, uimire, dezgust, bucurie, frică, tristețe, împlinire). Alan Cowen și Dacher Keltner spun că există 27 sau 28 de emoții care includ întreaga gamă a experienței umane.
Brené Brown aduce în Atlas of the Heart 87 de emoții și experiențe umane, în urma unei cercetări desfășurate pe parcursul a trei ani. Peste 550.000 de răspunsuri ale unui număr de peste 66.000 de participanți la un curs online au fost analizate ca date folosindu-se două întrebări: Care sunt emoțiile și experiențele care apar cel mai des în viețile noastre? și Ce emoții/experiențe numesc cel mai greu oamenii? În urma analizei au reieșit 150 de emoții, iar acestea au trecut prin încă un filtru, realizat de către un grup de specialiști în sănătate mintală. Fiecare dintre ele a fost marcată cu roșu, galben sau verde, în funcție de următoarea afirmație ce ține loc de criteriu: În experiența mea de lucru cu clienții, abilitatea de a numi această emoție/experiență este esențială pentru procesarea ei într-un mod vindecător. Au rămas 87, suficiente pentru a ne ajuta să ne orientăm mai bine pe harta propriei inimi.
Educația emoțională: trăire, recunoaștere, numire
Am observat că acei copii care sunt inițiați de mici în jocuri care implică dezvoltarea emoțională sunt mai empatici, iar atunci când ajung la vârsta școlară, au șanse mai mari de a-și dezvolta abilități de acceptare a alterității. De exemplu, dacă vor avea un coleg cu cerințe educative speciale, vor crește șansele ca ei să-l accepte, să înțeleagă că între ei nu sunt diferențe fundamentale.
De Crăciun, le-am pus sub brad copiilor care vin la cabinet câteva cadouri. Am ales cărți în funcție de interesele fiecăruia, iar pentru doi dintre copii, ceva mai mari, am pus și câteva care să-i ajute să se împrietenească mai bine cu emoții precum furia și tristețea. După vacanță, unul dintre copii a venit și mi-a spus așa: Azi am avut o zi tare proastă la școală, un coleg s-a luat de mine și m-am enervat foarte, foarte tare. Dar când m-am dus acasă, m-am uitat în cărțile de la Moș Crăciun și m-am simțit mult mai bine, m-am liniștit. Feedbackul lui m-a bucurat mult, mai ales că a venit spontan. Deseori, copiilor li se spune că nu trebuie să fie supărați sau nervoși, că nu au motive să se simtă așa. Evit să fiu vehementă cu afirmațiile pe care le fac, dar în ceea ce privește acceptarea emoțiilor, sunt. Un copil care va internaliza adevărul conform căruia o emoție sau alta nu e bună, cu timpul se va scinda pe interior. Orice copil merită să fie ghidat spre înțelegerea faptului că emoțiile nu sunt bune sau rele, ci sunt răspunsurile noastre la ceea ce trăim. Desigur, ele sunt conținuturi abstracte și nu e ușor pentru copii să le înțeleagă; dar știu că prin intermediul jocurilor, al simbolurilor, le pot normaliza.
Deși e greu să definim emoțiile, cu toții le trăim din plin în viețile noastre. Nici nouă, adulților, nu ne este ușor să ni le acceptăm și tind să cred că se întâmplă așa din trei motive: primul ar fi acela că nu am fost educați să le privim ca fiind busole ce ne pot ajuta să ne orientăm pe harta vieții interioare; al doilea – nu ne-am dezvoltat un limbaj care să surprindă multiplele nuanțe ale emoțiilor; al treilea, o realitate tot mai prezentă în lumea modernă, ar fi faptul că mulți dintre noi ne amorțim părți din sine, deseori pentru că e prea greu să le simțim. Iar între această amorțeală (care se poate produce prin consumul excesiv de alcool, droguri, stimulente, social-media) și cunoașterea reală a propriilor emoții se cască o prăpastie adâncă.
O educație emoțională autentică începe astfel prin trăirea emoțiilor care vin, fără încercarea de a le face să dispară, evitând în același timp căderea în capcana amorțirii. Urmează recunoașterea lor, adică o conectare cu propriul corp, cu semnalele pe care ni le transmite și dezvoltarea unei relații cu noi înșine în care să ne adresăm întrebarea Cum mă simt acum? de câte ori situația o cere. Această întrebare poate fi enervantă la începutul drumului, pentru că pare inutil să-mi spun că mă simt invidios fără să pot alunga invidia. Dar atenția conștientă asupra invidiei o dezlipește de noi suficient de mult încât să ne dăm seama că a simți invidie este o experiență limitată în timp, dependentă de starea fiziologică din acel moment, de experiențele trecute, dar și de modul nostru de a privi lumea. Din acest punct, al recunoașterii emoției în timp real, urmează etapa denumirii – un soi de post-doctorat al educației în materie de emoție. Un studiu realizat pe 7000 de oameni le-a cerut să numească toate emoțiile pe care le pot recunoaște pe măsură ce le trăiesc. Media numărului emoțiilor numite de participanți a fost de trei (fericire, tristețe și furie).
The limits of my language mean the limits of my world (Ludwig Wittgenstein)
Acum vreo 20 ani, pe vremea primelor experiențe psihoterapeutice, întrebarea Cum te simți acum? îmi producea un stres mai mare decât suma emoțiilor pe care le simțeam în acel moment. Și știu sigur că neputința și furia erau dominante. De unde să știu cum mă simt? Răspundeam un Bine sau un Nasol, sperând să scap de întrebări suplimentare. Dar acele întrebări, pe cât de mult mă râcâiau, pe atât de multe semnificații noi mă ajutau să găsesc. Brené Brown spune că limbajul e asemeni unui portal spre semnificație, conexiune, vindecare, învățare și conștiență de sine. Numirea unei emoții sau experiențe nu îi dă acesteia mai multă putere, ci ne dă nouă înapoi puterea de a înțelege semnificații noi legate de ceea ce ni se întâmplă. Limbajul nu doar ne ajută să ne comunicăm mai bine emoțiile, ci poate chiar da formă trăirilor noastre, ca și cum le modelează pe măsură ce le experimentăm și vorbim despre ele. Am făcut parte dintre oamenii care au crezut că despre anume trăiri, cele mai profunde și mai greu de descris, nu-i bine să vorbești pentru că riști să le pierzi esența. Intuițiile de acest gen nu găsesc punct comun cu noile cercetări care spun că atunci când accesul la limbajul emoțional este blocat, abilitatea de a interpreta informații emoționale scade semnificativ. Se pare că accesul la cuvinte clare, specifice pentru descrierea emoțiilor ne ajută să le identificăm în alții, dar și să le recunoaștem în noi înșine și să facem față mai ușor experiențelor care le implică. Procesul numirii emoțiilor este corelat, astfel, cu o mai bună autoreglare emoțională și o stare de bine la nivel psihosocial. Fără un limbaj potrivit, e mult mai dificil să ne comunicăm nevoile și să beneficiem de suportul celor din jur.
4 pași prin care putem găsi semnificație în emoțiile și relațiile noastre
Înainte de a începe descrierea efectivă a celor 87 de emoții și experiențe în Atlas of the Heart, Brené Brown lasă patru puncte de susținere ce pot fi înțelese sau parcurse și ca etape în identificarea semnificațiilor emoțiilor pe care le simțim:
- Înțelegerea modului în care emoțiile apar la nivel biologic;
- Exprimarea unei curiozități autentice legate de felul în care familiile și comunitățile din care facem parte ne modelează credințele despre legăturile stabilite între emoții, gânduri și comportament (nivel biografic);
- Examinarea reacțiilor (nivel comportamental)
- Recunoașterea contextului în care ceea ce simțim sau gândim apare (nivelul istoriei personale).
Fiind în contact direct cu propriile emoții și având abilitățile necesare de a le oferi semnificații, cunoașterea și numirea lor ar putea fi un pașaport magic spre o viață mai autentică. Atunci când suntem conștienți de ceea ce experimentăm, când putem vorbi despre ceea ce simțim, ne suntem nouă înșine ancoră, iar relațiile și dinamicile relaționale devin mult armonizate și echilibrate.
Text publicat în varianta electronică și cea tipărită a Revistei Golan #7, ediția de primăvară 2023.
