De ce ne plac femeile goale?
Răspunsul scurt: că nu sunt îmbrăcate.
Goliciunea molatecă a trupurilor albe și adolescentine a împuiat arta europeană în ultimele cinci sute de ani. E un fenomen straniu, dacă ne uităm puțin dincolo de granițele (fizice, dar pe alocuri culturale) ale vestului Europei. Celelalte culturi prezintă corpurile dezgolite cu un anumit bagaj de semnificații, legat de religie, ezoterism sau, bineînțeles, erotism. Stranietatea europenilor constă în a prezenta femei dezbrăcate, tolănite în interioare luxuriante, in poienițe, sau pe nori (serios, cam astea sunt opțiunile), cumva fără să fie conștiente de goliciunea lor, în același timp fiind conștiente că sunt privite (paradoxal, știu). Sunt atât de multe încât au propria lor categorie în structurarea iconologiei europene: nudul. Corpul femeii este, așadar, privit ca obiect.
Plimbând copilul prin cartier într-o seară caniculară, observ că brusc începe să se uite insistent, aproape agresiv la doi bărbați care stăteau pe o bancă. Ba chiar a întors capul către ei după ce am trecut. Apostrofat fiind de situația jenantă pe care o crea cu holbatul lui, copilul a zis foarte serios și intrigat, într-un fel negativ, că lui nenea i se văd țâțele. El considera că este indecent și că ar trebui îmbrăcat nenea. Eu nici nu remarcasem că unul dintre bărbați nu avea tricou. Pentru că, spre deosebire de bărbați și de copii mici, eu, ca femeie, nu îmi permit să privesc atentă necunoscuții de pe stradă. Dar copilul știa că țâțele trebuie acoperite mereu de cel puțin două straturi textile și că singurul moment în care sunt expuse e când mămica pisică alăptează puii de pisică. Apoi, chiar și mămica pisică le ține acoperite de blană. Și atunci mi-am pus întrebarea: cum îi explic eu copilului că bărbații pot umbla liniștiți la bustul gol, dar femeile trebuie acoperite? Și că doar trupul descoperit al femeilor este indecent? Cum sa recunosc în fața copilului că femeile nu au proprietate asupra corpului propriu? Un copil mic (2-4 ani) pus în fața unui nud va observa că e o persoană goală acolo și va reacționa, indiferent care este genul persoanei.
Înșelătoria perfectă a nudului artistic
Eseul nr. 3 din Feluri de a vedea de John Berger prezintă pe îndelete și destul de profund problema nudului, imaginea femeii și oferă o distincție între nud și goliciune. Goliciunea este un moment, nudul este atitudine: „a fi gol înseamnă a fi tu însuți. A fi nud înseamnă a fi văzut gol de alte persoane și totuși nerecunoscut drept tu însuți. Un corp gol trebuie văzut ca obiect destinat a deveni nud”. Nudurile femeiești europene tot femei goale rămân, doar că goliciunea nu mai e a lor, e pusă la dispoziția privitorului. Iar asta e o problemă cu implicații mai adânci decât credem.
Suntem obișnuiți să considerăm arta frumoasă, așadar inocentă. Nu știu prea bine de ce facem asta. Dar iertăm frumuseții multe derapaje de ordin moral, etic și, în general, multe răutăți pe care le face. Suntem obișnuiți să privim un nud femeiesc pentru frumusețea sa. Un nud bărbătesc îl privim ca parte dintr-o narațiune: e un nud eroic, e un nud inconștient (Adam în scena Creației, Marte sau alți zei dormind etc.), pe scurt, e un nud care se prezintă pe sine și povestea sa. Așadar, privim un bărbat gol într-un context. Deși este (întotdeauna, aș putea adăuga) frumos, bărbatul gol nu este privit pentru frumusețea subiectului, ci pentru poveste.
Un nud femeiesc este privit pentru frumusețea subiectului. Femeia goală nu este așa pentru că povestea are mai mult sens: nu i-a furat nimeni armele și nici hainele, nu este inconștientă, goliciunea ei nu este o expresie a eroismului suprem, nu este o zeitate despuiată. Venus, zeița invocată de artiști pentru a prezenta nuduri și să le fie iertat păcatul, era prezentată nud în ipostaza Venus pudica, adică rușinându-se de goliciunea ei, conștientă fiind, încercând să se ascundă. Chiar și faimoasa Venus de la Luvru, cea fără mâini (sărmana avea mâini când a fost găsită, dar nu încăpeau bine în cutia de transport) este parte din respectiva tipologie. Spunem că renascentiștii folosesc motivul iconografic al Venerei și Botticelli pictează capodopera unanim recunoscută Nașterea lui Venus. Problema e că această Venus, abia născută, ține palma nu încât să acopere, rușinată, sânul, ci pe piept. Prin comparație, proaspăt creatul Adam al lui Michelangelo își ridică corpul cu greutate și se uită cu atenție și interes la Creator. Venus se uită cu atenție și interes la noi, Privitorii, și ține o palmă fix deasupra sânului, în caz că nu știam unde să ne uităm. Venus din Urbino, pictată de Titian, este o altă capodoperă intens discutată, care, spun unii istorici, pare că ar fi fost comandată de un domn pentru tânăra soție, ca un soi de… model de comportament (așa să mă aștepți când vin acasă!), în timp ce alții consideră că nu este tocmai adevărat. Cert este că această Venus a lui Titian, întinsă pe o canapea, cu chip și sâni de adolescentă, ne privește insistent în timp ce ține mâna către acel loc pe care Gustave Courbet îl numea, plin de afecțiune, L’Origine du monde. În același timp, un nud bărbătesc din aproximativ aceeași perioadă, Marte din Venus și Marte a lui Botticelli, doarme adânc, complet neștiutor vis-a-vis de situația despuiată în care se află.
Nudul din salonul nobilului și cel din cabina șoferului.
Cele două Venus sunt doar exemple faimoase pentru o anumită iconografie care a atins puncte culminante trei secole mai târziu. S-a ajuns la postúri indecente, la postúri atât de contorsionate încât erau imposibile anatomic și la vertebre introduse în plus în spinările nudurilor pictate (ahem, Marea Odaliscă a lui Ingres), totul doar ca să dea bine. Dar indiferent care au fost motivele de suprafață, sute de ani a trăit la loc de cinste ideea femeii expusă ca o panoplie, care să împuternicească bărbatul prin prezența ei vulnerabilă, dezgolită. Apogeul l-a atins Bouguereau cu Les Oreades, tablou față de care chiar și unii iepurași Playboy s-ar simți stânjeniți. Ne ducem și noi ca turiștii la Muzeul Orsay și admirăm Oreadele, eventual cu copilul de mână, pentru că e ceva frumos, nu-i așa?
„Oamenii de stat sau de afaceri purtau conversații sub picturi ca aceasta. Când unul dintre ei simțea că fusese îngenuncheat de vreo remarcă, își ridica privirea pentru a primi consolare. Ceea ce vedea îi reamintea că era un bărbat.” (Berger 2018, 57)
În același timp, îl considerăm un incult pervers pe șoferul de cursă lungă care are pe scaun un prosop cu o damă care are cumva expuși în același cadru și sânii și fundul. Și lui, dama îi reamintește că este bărbat. În timp ce râdem, ne disociem de imaginea aceea, aceea nu este o femeie, nu este un om, nu prezintă ceva real. Dar oare distanțarea este totală? Reușim să facem diferența astfel încât în realitatea imediată să tratăm o femeie drept o persoană cu propriile trăiri și nu un obiect al dorințelor și nevoilor noastre? Nu.
Se pare că însăși atitudinea socială este construită în funcție de gen: un bărbat este privit, admirat (sau nu) pentru ce poate face, pentru modul în care își exprimă puterea către exterior (fizic, economic, social etc.), în timp ce o femeie este privită pentru modul în care se expune pe sine, pentru ce i se poate face. Cei cinci sute de ani de tradiție artistică a nudului nu au făcut altceva decât să prezinte, prin imagini unanim adorate, această atitudine. Femeile pictate ne spun cum să le privim, cum să ne simțim în preajma lor. Ele nu trăiesc pentru sine, ele doar așteaptă prezența masculină.
Arta este oglinda lumii, ea nu are vreo responsabilitate pentru cele înfățișate, însă ne poate face să devenim alerți. Dacă observăm în oglindă, pe fața noastră, o bubă supurând, luăm atitudine. Mergem la un doctor, cumpărăm o cremă, ne cerem scuze celor care sunt obligați să ne vadă așa. Acest lucru nu îl facem însă când problema este atitudinea noastră, deja internalizată, către femei. Prin cantitățile industriale de picturi, gravuri și sculpturi care prezintă femei dezbrăcate in ipostaze nenaturale, arta europeană ne arată că avem o problemă pe care nu o rezolvăm de secole. Dar, in acest caz, buba e fardată și prezentată ca al treilea ochi. Spunem că nu este o problemă să ne uităm la femei dezbrăcate dacă spunem că e artă, ba e chiar manifestarea geniului, înțelepciunea însăși, mai spunem noi, în timp ce din buba fardată mai curge niște soft porn și pedofilie.
Soft pornul nostru cel de toate zilele
Orice am zice, nudurile din arta europeană sunt în măsură covârșitoare soft porn. Pe care îl acceptăm pentru că suntem atât de obișnuiți cu ideea femeii-obiect încât nu ne mai deranjează. Cum ar zice Dan Negru în momentele lui de glorie la televiziune: Ce e frumos și lui Dumnezeu îi place, în timp ce e înconjurat de tinere cu corpul dezgolit în proporție de 90%, fundul împins în sus și sânii înainte. Și această frază o spunea cu mândrie, privit fiind de milioane de copii, adulți și bătrâni, la ore de maximă audiență. Dar nu e Dan Negru de vină. El e un exponent al mecanismului nostru de cerere și ofertă. Cerem să vedem femei goale, femei lascive, femei care îndreaptă mâna către acele locuri, femei care ne privesc, femei care sunt conștiente de noi și de puterea pe care o avem asupra lor. Femei care nu pun sub semnul întrebării acea putere.
O femeie nu va întreba un bărbat dacă are putere. Este evident că are. Libertatea femeii este dependentă de puterea bărbatului și nimeni nu chestionează asta. Nu știu cum de s-a ajuns aici. Poate de la faptul că femeia, frecvent însărcinată, trebuia protejată. Poate pentru că bărbatul a considerat că, dacă are un rol principal în apariția sarcinii, poate decide asupra întregului corp al femeii, și-l poate însuși ca proprietate. Poate din motive atât de vechi încât au intrat în matca generațiilor și acum nu mai știe nimeni ce e înnăscut și ce e învățat.
De ce e atât de greu să ne dezbărăm de nudurile femeiești?
Ce e de făcut? Putem arde capodoperele artei doar ca să nu mai privim sfârcuri? Nu. E același lucru precum arsul cărților pentru a le cenzura. E un act de imbecilitate mai mare decât obiectificarea femeilor reprezentate. Pentru că, atunci când cenzurăm admitem că nu ne putem controla și nu avem altă șansă decât să gonim ispita. Putem protesta cu sânii despuiați în speranța că va exista un punct de supra-saturație și apoi nimeni nu va mai fi intrigat de trupuri despuiate? Nu cred că va exista acel moment. Mai mult, nu cred că funcționează metodele clasice de luptă aici. Pentru că nici una nu adresează problema, doar o ascunde.
Totuși, ne putem educa încât să apreciem șansa de a vedea nuditate. Putem aprecia momentul în care o femeie ni se arată, dar hai să nu să ne-o însușim ca un merit personal. Însuși faptul că ținem capodoperele menționate mai sus în galerii accesibile tuturor și nu în reședințe private accesibile doar celor puțini (așa cum fuseseră gândite inițial), e o dovadă de evoluție culturală și de o oarecare detașare. Dar, de ce, în continuare, ne plac femeile goale? Problema nu este că ne plac, ci că ne place să credem că le merităm, pentru că așa ne-am obișnuit să ne fie prezentate.
