Aveam cartea aceasta pe noptieră de câteva luni bune. O tot pândeam cu coada ochiului, iar ea mă aștepta răbdătoare. Știa că va veni ziua în care voi zice: Hai, cât de greu poate să fie? Știam, în mare parte, despre ce este vorba și mai știam și stările prin care au trecut prietenele mele când au citit-o. Și îmi era frică.
Nu mă menaja. Îmi lua fața și o apropia de adevăr, așa cum iei un câine care a făcut în casă și-l apropii cu nasul de ce a făcut, ca să nu mai facă și a doua oară. Ne-a antrenat să ne spunem adevărurile, să vedem oamenii așa cum sunt, să nu îndulcim gustul amar al momentelor în care am ales să ne zicem ce voiam să auzim și apoi ne-am luat-o.
Am început să o citesc și după câteva pagini, însoțite de râsete, citate notate, tot felul de aprobări și discuții iscate în mintea mea, mi-am zis: În fond, nu e așa rău cum îmi imaginasem, merge la suflet, pansează, mângâie. Însă, nu la scurt timp, m-au strivit paginile sub greutatea lor. M-am oprit la paragraful al doilea de la pagina 160 și m-au lovit din urmă toate momentele alea la care am râs, toate paginile pe care le-am devorat cu nesaț și mi s-a făcut rău. Mi-am dat seama că până la momentul morții mamei, cartea se citește într-un ritm alert, cu zâmbetul pe buze, cu sufletul relaxat, leneș în fața căldurii amintirilor, apoi restul paginilor se desfășoară interminabil de lent, aproape ca o tortură.
Tot ce ai citit înainte se izbește de tine ca un porumbel care și-a pierdut direcția. Fiecare amintire devine tot mai grea și te suprinzi cu un picior în paginile cărții și cu unul în viața ta, te năpădesc amintirile persoanelor dragi care nu mai sunt lângă tine, te gândești ce le-ai spus ultima dată, ce ai fi făcut dacă știai că e ultima dată, te învinuiești, apoi te îmbrățișezi, gândindu-te că ai supraviețuit încă o zi acestui dor infernal. Pui mâna pe telefon și îți cauți în agendă părinții și îi suni, dacă mai poți face asta. Vocea ta e gâtuită și nu vrei să transmiți mai departe neliniștea ta. Mi-am promis că voi suna mai des, că voi sta mai mult acasă, că ochii, urechile și sufletul meu le vor sorbi prezența.
Cartea aceasta este de o frumusețe aparte; rândurile care curg, senzația aceea că ești la o cafea cu prietena ta și povestiți, fotografiile care ne însoțesc de-a lungul acestei călătorii, totul face ca întreaga carte să fie o adevărată experiență. Simți că ți s-a permis să pătrunzi într-un spațiu extrem de intim; ești emoționat și recunoscător pentru asta și nu vrei să deranjezi, așa că mergi pe vârfuri printre rânduri.
De la ea am învățat că cel mai important lucru din viața asta este să râzi de tine înainte să râzi de ceilalți. Ideal, de fapt, e să râzi doar de tine și niciodată de ceilalți.„Nu știi prin ce-au trecut, mamă, așa că râzi de tine, dacă poți, nu de ceilalți.”
Pe lângă momentele cu care m-am identificat, într-un fel sau altul, mi-au rămas în minte multe scene pe care le-am pus bine în sertarul cu „astfel de femeie și mamă vreau să fiu”. Am iubit dezinvoltura mamei, felul de a trata viața, ambiția și spiritul de luptătoare care nu s-a stins nici o clipă, acea îndârjire cu care începea fiecare zi în parte, dragostea pentru corpul ei, senzualitatea, deschiderea minții și felul în care rezolva fiecare problemă în parte, dar mai ales relația cu fiica ei.
Se străduise mereu să ne facă să ne iubim corpurile mergând goală prin casă, vorbindu-ne deschis despre floci și țâțe ca să ne arate că nu există cuvinte vulgare când te referi la corpul tău, spunându-ne că nu e nici o rușine să ne vedem așa cum suntem și că oricum am fi e minunat. Mama iubea femeile și i se părea minunat că e femeie.
Este cu adevărat, așa cum zice Cristian Lupșa în cuvântul-înainte, „un exercițiu complicat să-ți cunoști mama ca un adult.” O vezi cu alți ochi, o înțelegi altfel, de multe ori faci un joc de roluri și te gândești cum ai fi rezolvat tu o anumită situație, încerci să înțelegi ce a simțit și cum o definesc toate lucrurile prin care a trecut. O înțelegi și parcă abia acum au sens toate vorbele și acțiunile ei.
Mi-ar fi plăcut să o ascult, deși mi-e clar că nu ne putem auzi părinții decât atunci când trecem de 20 de ani. Îi auzim numai când nu mai sunt vocea din capul nostru, ci devin o voce din exterior. Când ne întoarcem la ei pentru că vrem, nu pentru că nu avem încontro.
Luluts, cartea ta ciuruiește suflete și e un reminder să fim prezenți acum în viața noastră și a celor dragi nouă. Nu te găsesc pe nicăieri e răul ăla necesar despre care tot vorbim uneori. Alină și face șanțuri adânci în suflet, pansează și lovește, îți ridică colțurile gurii sus, sus, sus, într-un râset prelungit, ca mai apoi să își transforme ochii în râuri, fluvii, oceane. Cartea ta e și un manual al bunelor maniere pentru oferirea alinării: cumva te învață ce să spui și cum să înveți să taci atunci când trebuie, cum să îmbrățișezi cu ochii, când atingerea nu își are rostul, cum să ajuți să împingi un suflet înainte, nu să îl adâncești în noroi. Ai rupt bucăți din tine și le-ai lipit în paginile acestei cărți, pagini pe care le-am simțit ca niște brațe care oferă alinare și mângâieri sufletului nostru.
Părea că oamenii mă întreabă ce s-a întâmplat doar ca să-mi spună că le pare rău, iar când voiam să las durerea să iasă din mine și să spun mai multe, îmi închideau gura. „Așa a fost să fie, așa a vrut Dumnezeu. Lasă, nu te mai gândi, poate e mai bine așa, măcar nu mai suferă.”
