După un weekend împreună cu cortul, prietena mea ne mărturisește că nu ar strica să aibă o bonă live-in când și dacă se va decide să aibă copii. Tot drumul până la mare eu mă joc cu fiica mea — la un moment dat devin extenuată și frustrată, mă interesează subiectele pe care le discută adulții și aș vrea să particip. Fiica mea devine la rândul ei frustrată și vrea toată atenția mea. Oftez și îi cer să îmi ofere spațiu, iar ea oftează și îmi cere să îi dau ei atenție. Când punem cortul, mă întreabă încontinuu când mergem să ne bălăcim, de ce nu mergem odată. Ajunse pe plajă, vrea în apă, vrea pe mal, vrea în apă, pe nisip, să ne jucăm de-a farmacia, doctorul, să-i fac castele de nisip și să nu mă uit niciodată la nimeni în afară de ea. Când lucrurile nu merg cum își dorește, ne cere obsesiv să plecăm acasă. La un moment dat îmi pune prosopul în cap pentru că nu vorbesc cu ea. Brusc are toată atenția mea. Prietena mea râde, dar seara, după ce fiica mea adoarme la ea în cort (așa cum a cerut, să doarmă cu prietena ei) îmi zice că e treabă grea, frate. Simte că nu e pregătită să renunțe la stilul ei de viață și la libertatea pe care o are acum. Acesta devine un prilej de a privi înspre propria mea viață: la ce am renunțat ca să am un copil și ce au însemnat ultimii cinci ani jumătate din viața mea? Nu găsesc suficientă coerență cât să formulez concluzii, dar asta mă face să mă gândesc în continuare la libertate și sacrificii.
Când eram copil, mă întrebam adesea de ce părinții noștri se sacrifică atât de mult — stilul acesta de viață care presupunea o anumită renunțare mă deprima suficient încât să susțin sus și tare că nu-mi voi dori niciodată copii. Sigur că nu puteam formula conștient motivul pentru care ajunsesem la această decizie, dar viața adulților din jurul meu mă întrista și înfuria adesea. În special cea a femeilor casnice care erau întotdeauna legate de viața și activitatea propriului copil. Atunci când scriam la ocupația mamei casnică, îmi tremura puțin mâna și mă înfuriam. Știam că, dintre toți oamenii pe care-i știam, mama mea muncea cel mai mult, dar era întotdeauna redusă la această ocupație bizară care părea să presupună că nu face mare lucru.
Atunci când am citit Tot înainte de Ioana Nicolaie, am regăsit într-un pasaj despre mama-casnică sentimentele pe care le-am îngropat și eu multă vreme în vocea fetiței Arsenia, care identifică prejudecata societății: adică nu face nimic, că nu muncește (ironie first class). Multă vreme am crezut că mamele renunță la propria viață pentru a se ocupa de a copiilor. Tentația de a trăi prin reușitele și eșecurile lor devenind astfel uriașă. Multă vreme am crezut că a fi mamă implică și o anumită renunțare la propria libertate — mai mult decât a unui tată. Asta are, desigur, legătură cu societatea patriarhală în care trăim. Vedem exemple diferite în țările nordice unde societatea se așteaptă la o anumită implicare și din partea bărbaților. În România, când o mamă iese în oraș, prietenii o vor întreba des: cu cine ai lăsat copiii? Același lucru nu se întâmplă (cu aceeași frecvență) și unui tată. Când îi spun cuiva că soțul meu se ocupă de copil cât sunt plecată, îl laudă și admiră. Când soțul meu spune cuiva că eu mă ocup predominant de copil, nimeni nu e surprins, ce să mai vorbim despre aprecieri (de care, în definitiv, ai sau nu nevoie, ce e de subliniat este atitudinea societății atât de diferită în așteptări).
Sunt mai multe studii despre mamele cu carieră și lucrurile la care trebuie să renunțe, așteptările și presiunile care se fac din punctul acesta de vedere — un studiu din 2012 susține că, deși discriminarea de gen a început să se „mai” diminueze, impactul asupra carierelor mamelor e încă mult mai mare decât asupra bărbaților. Un comunicat de presă Deloitte din 2021 vorbește despre creșterea responsabilităților femeilor pe perioada pandemică (majoritatea căsătorite și cu cel puțin un copil), iar un alt comunicat din 2022 vorbește despre epuizare și chiar intenția de a demisiona a unor femei, sfârșind într-o notă oarecum pozitivă, anume că se notează totuși o intensificare a susținerii femeilor și o diminuare a prejudecăților de gen…
Alegeri
Desigur, și maternitatea, și cariera, ca orice altceva, sunt niște alegeri. Însă asta nu înseamnă că nu putem încerca să facem lucrurile mai bune și a constata o stare de fapt e un pas pentru a începe să o combați sau îmbunătățești. Toate acestea mă fac să mă gândesc și mai mult la libertatea mamei — și să realizez că depinde mult de situație. Când prietena mea îmi spune că i-ar fi greu să renunțe la stilul de viață pe care îl are acum, o înțeleg, dar totodată îmi dau seama că renunțările mele au fost foarte diferite de ce ar putea însemna ale ei. De asemenea, atunci când faci alegerea de a deveni mamă (și e foarte important să fie o alegere), îți asumi anumite schimbări și sacrificii. Acest lucru nu e o sentință, însă e de reținut că pentru unele mame sacrificiile sunt mai mari decât ar trebui să fie.
Atunci când un părinte îmi spune că faptul că a avut copil nu i-a diminuat în niciun fel libertatea și că nu a făcut niciun soi de sacrificiu, sunt curioasă întotdeauna să știu ce înseamnă asta. Pentru că nu cred că Tolstoi avea dreptate când spunea că toate familiile fericite arată la fel, cred că toate familiile sunt fericite diferit, percep libertatea și sacrificiile complet altfel — și asta e bine. La fel cum am putea spune că toate familiile frustrate arată diferit în felul lor. Din experiența mea, părinții cu mai mult ajutor sunt mai relaxați și cu mai multă libertate, cei cu mai puțin ajutor tind să fie mai obosiți — făcând parte din această a doua categorie, s-ar putea să fiu prea subiectivă. Un articol din New York Times pare însă să susțină această teorie, acompaniat de un studiu despre cât de diferențiat e timpul de odihnă între mame și tați— aici aflăm că mamele se deconectează mult mai greu în “timpul liber” și pentru că sunt căutate/sunate și în acele momente, astfel încât timpul lor de odihnă nu înseamnă deconectare totală și devine un fenomen hibrid, care nu duce la odihna lor propriu-zisă. În 2018 un studiu ambițios apărut în Frontiers in Psychology analizează conexiunile dintre presiunea de a fi o mamă perfectă, burnout și avansarea în carieră în ceea ce privește mamele care lucrează full-time, concluzionând că femeile care experimentează presiunea de a fi o mamă perfectă sunt mai predispuse la burnout și stres ca părinți, acest lucru reflectându-se direct și indirect la job și în viața de familie. Un alt studiu pe aceeași platformă susține că un număr semnificativ de mame trăiesc cu un nivel de stres considerabil în conexiune directă cu cantitatea de muncă depusă în maternitate. Interesant la acest studiu e că femeile care lucrează full-time, nu trăiesc cu celălalt părinte și folosesc strategii de soluționare a problemelor par mai puțin stresate de responsabilitățile maternității. Majoritatea studiilor par, de asemenea, să susțină că rezultatele și analizele prezente ar trebui să ducă la o schimbare de mentalitate asupra maternității și oferirea unui sprijin concret, mai susținut, mamelor — atât la nivel personal, cât și guvernamental.
Ești un părinte perfect doar înainte să ai copii
Nu există prea multe concluzii la care am ajuns de când am devenit părinte (alta decât ești un părinte perfect doar înainte să ai copii). Însă ce pot spune este că libertatea se poate reinventa și că alegerea maternității nu ar trebui să însemne, nici pentru femei și nici pentru bărbați, un sfârșit sau sacrificiu interminabil. Cu toate astea, planurile de dinainte să ai copii nu se vor desfășura mereu cum ai crezut că o vor face.
Când fiica mea mă întreabă dacă vreau să mă joc cu păpușile, imediat simt nevoia să fac curat în baie sau să spăl vase, nu-mi place niciuna din activitățile astea. Doar gândul că o să fiu iar prinsă la căsuța de păpuși îmi creează un scurt-circuit mental. Îmi doresc să am toată energia din lume să ne jucăm, dar mintea mi se blochează și mă simt captivă, de parcă nu-mi mai aparțin deloc. Aș vrea să fac efortul să fiu cea mai bună mamă din lume, să mă joc non-stop și să dau voci tuturor jucăriilor din căsuță, dar pentru asta mi-ar trebui un praf magic care să mă transforme temporar într-o super-ființă (probabil capabilă să se ignore complet). Pentru mine, acest joc devine o luptă între libertatea mea de a fi Ramona imperfectă și uneori nu prea distractivă și necesitatea de a fi o mamă perfectă. În mintea mea sună aceeași replică de care uneori mi-e frică: Dar chiar nu vreau să mă joc. Dar chiar nu-mi place să mă joc. Am crezut, înainte să am copil, că mă voi distra jucându-mă cu ea, dar am descoperit că nu am întotdeauna energia și răbdarea și disponibilitatea pentru această activitate. În vreme ce unele mame se relaxează mergând cu copiii în parc, pe mine această activitate mă frustrează.
Suntem diferiți și când vine vorba despre libertăți și sacrificii. Nu pot să mint viitori părinți și să le spun că treaba asta e ușoară. Din contră, așa cum au spus-o mulți înaintea mea, e greu chiar și când știi ce te așteaptă. Și, de cele mai multe ori n-ai idee ce libertăți vor dispărea și ce sacrificii vor apărea. În cartea sa sfâșietoare Where reasons end, scriitoarea de origine chineză Yiyun Li susține prin personajul-narator că și dacă ți-ai putea imagina cu adevărat ce înseamnă să fii părinte înainte s-o faci, tot nu vei ajunge să înțelegi asta înainte să devii părinte. Nici bucuria, dar nici greutatea. Pentru că niciun exercițiu de imaginație nu va putea îngloba cu adevărat această experiență, oricât de grafic sau explicit ar fi acest exercițiu. Nicio simulare nu te poate pregăti cu adevărat pentru asta. Și sunt pregătită să spun oricărui om că da, a deveni părinte înseamnă într-o bună măsură și renunțarea la un anumit tip de libertate. Câteodată înseamnă chiar reinventarea propriei identități.
Când alegi să faci lucruri care chiar nu-ți plac doar pentru a-ți bucura copilul, faci un sacrificiu — pe care poate nici nu-l percepi ca atare, dar asta nu-i schimbă natura. Când trebuie să te deplasezi undeva și primul tău gând e cu cine las copilul?, o parte din libertatea ta a fost diminuată și schimbată. Atunci când prietena mea se gândește la libertate și identitate atunci când vizualizează perspectiva unui copil, mi se pare un lucru responsabil și extrem de sensibil. Pentru că lucrurile nu sunt atât de negre cum credeam eu în copilărie — copilul nu îți fură în niciun caz viața/libertatea/existența, dar ți le modifică. Uneori chiar radical. Libertatea ta nu se termină atunci când începe cea a copilului tău, ca să facem o dumă, dar ieșitul la bere nu o să mai arate chiar la fel. Poate că o dimensiune importantă, înainte să fii părinte, dar și după, e să-ți dai seama la ce poți și la ce nu poți renunța. De exemplu, pentru mine e în regulă că nu pot să ies la bere și la cafea — uneori mă frustrează, dar apreciez cu atât mai mult micile escapade atunci când reușesc să le obțin, mici victorii semnificative. Însă, ca introvertită, mă sufocă necesitatea de a fi prezentă și atentă tot timpul. Cât scriu acest articol, fiica mea mă întreabă încontinuu dacă am terminat, dacă acum o bag și pe ea în seamă odată, dacă o să stau și cu ea un pic — și de abia asta simt că îmi terfelește libertatea și mă sperie. Mă face s-o înțeleg pe prietena mea când spune că nu e pregătită pentru asta și să-i spun că n-o să fiu nici eu vreodată pregătită să renunț la timpul meu cu mine, așa cum arată el. Aici voi trage o linie și voi spune, ca mamă, că eu nu pot să fac și acest sacrificiu. Nu pot relaționa încontinuu. Nu pot trăi prin copilul meu. Nu mă pot juca cât vrea ea (uneori chiar deloc). Nu pot renunța la libertatea de a fi Ramona imperfectă și uneori chiar ne-distractivă.
Text publicat în varianta electronică și cea tipărită a Revistei Golan #5, ediția de toamnă 2022.
