De curând, am început să îmi fac unghiile cu gel. Dacă m-ai fi întrebat acum zece ani dacă aș face așa ceva, probabil că aș fi izbucnit în râs. Pentru că toată lumea știe cât de superficial e să-ți faci unghiile — mai ales false! Și eu mereu mi-am dorit să fiu o persoană naturală. Când aveam cincisprezece ani, eram convinsă că nu-mi pasă deloc de cum arăt sau cum mă îmbrac pentru că era evident că eram mult prea deșteaptă pentru preocupări superficiale — lipsa banilor, mediul precar din punct de vedere cultural și educațional și, totodată, conștiința clară a faptului că nu sunt și nici nu voi putea fi o fată frumoasă, m-au făcut să cred că inteligența și capacitățile intelectuale sunt de facto superioare oricăror preocupări estetice. Despre problema identității și a relației precare cu propriul corp și cu propria imagine am scris mai detaliat într-un alt articol, dar nu îmi este dificil să concluzionez că un rol important l-a avut și educația sexistă în tragerea unor concluzii atât de pripite. Discuțiile despre operațiile estetice, de slăbit sau de înfrumusețare a unor „defecte” (dacă nu erau făcute din motive de sănătate) duceau mereu în direcția prejudecăților grosolane.
Indiferent de argument („așa te-a lăsat Dumnezeu!” sau „asta ar fi ca și cum ai admite că aspectul fizic e mai important decât ce ai în cap”), poziția generală părea să fie aceeași: cei care se preocupă excesiv de aspectul fizic sunt superficiali, mai puțin inteligenți și, cu siguranță, oameni care nu pot avea preocupări intelectuale. Aceste prejudecăți se propagă cu mare ușurință asupra noastră și astăzi. Atunci când mi-am făcut unghiile cu gel pentru prima oară, mai multe persoane mi-au scris lucruri ca: Parcă nu mai ești tu! Nu mi te pot imagina cu unghiile astea! Arătai mai bine cu ele decojite — strigau „tu”! Nu te pot identifica cu unghiile astea! Și altele asemenea. Mai departe de reacțiile pe care le poți avea sau nu în fața unor astfel de comentarii, de altfel cu siguranță bine intenționate, e necesar de urmărit ce s-a întâmplat aici. S-a schimbat ceva atât de esențial în ființa mea doar pentru că am ales să am unghii frumoase în locul celorlalte care, desigur, erau la fel de frumoase?
Prejudecățile aspectului fizic: o femeie trebuie să nu fie nici prea-prea, nici foarte-foarte
Într-un articol la iaitv, filosoful David Egan, autorul cărții The pursuit of an authentic Philosophy, vorbește despre acest dublu standard al frumuseții: nu doar despre cum suntem atrași de un mod destul de „canonic” (evident, influențat cultural, aș zice eu) de frumusețe, dar și cum părem să credem deopotrivă că e superficial și rău să fim atrași de cineva doar pentru că e atrăgător/oare, în vreme ce nu ne putem abține de la a admira (sau plăcea în general) pe cineva care arată bine.
Prejudecata asta se răsfrânge într-un mod destul de interesant asupra societății noastre — și nu doar în ceea ce privește femeile. Bărbații care aleg să fie „aranjați” în afara canonului standard, barbă, haine clar bărbătești, păr pe picioare, gleznele acoperite ș.a.m.d sunt în mod necesar „efeminați” sau mai puțin bărbați; în alte cazuri, chiar considerați gay și există ceva deranjant de derizoriu aici.
În ceea ce privește femeile, lucrurile poate sunt și mai complexe: o femeie care nu se aranjează este în mod necesar o femeie căreia îi lipsește ceva (e ori lesbiană ori delăsătoare, ori a renunțat la sine, e nebună, nespălată sau are ceva la cap), dar o femeie care se aranjează prea mult e obsedată de ea însăși și nu are nimic în cap. Ca societate părem să asociem aranjatul femeilor cu superficialitatea și lipsa inteligenței — așa cum notează David Egan în articolul său, ”As much as our culture idolizes beauty, it also thinks it’s shallow and superficial”. Și unde tragem linia? Cât e prea mult și cât e prea puțin? Nu e poate prima oară când, ca femeie, te afli în situația de a încerca să vezi ce naiba vrea societatea de la tine.
Dacă îți place sexul, ești curvă. Dar dacă nu îți place sexul, ești frigidă. Dacă te aranjezi și te faci frumoasă, ești obsedată și proastă. Dacă nu te aranjezi, ai o mare problemă și nimeni nu te place. De fapt, orice-ai face, vei fi judecată — e una din concluziile pe care le-am tras scriind un articol despre experiența mea cu rasul în cap și modul în care ești judecată dacă decizi să faci ceva „drastic” cu părul tău. Și în cazul aranjării, societatea pare să nu se poată decide: e bine sau nu e bine să te aranjezi? Ce să faci ca femeie? Poate că cel mai bine e să rămâi mai aranjată sau, oricum „cât mai naturală” (dar, bineînțeles, doar cu condiția să fii frumoasă fără machiaj, să nu ai coșuri pe față, să îți crească unghiile natural frumos fără să ți se exfolieze — așa cum e bine și sănătos să vezi o fată mâncând orice și mult, dar cu condiția să fie mereu slabă!) Era un trend pe TikTok mai demult în care câteva fete ironizau incapacitatea unor bărbați de a-și da seama dacă poartă sau nu machiaj, în vreme ce le judecau pe toate femeile care se machiau „prea mult!”, un fel de I‘m sorry you couldn’t tell my eyelids aren’t naturally glittery pink”. Mai departe de luptele astea mai mult sau mai puțin agresive pentru înțelegere, problema rămâne și are două fețe.
Pe de-o parte, judecăm gratuit femeile pentru modul în care aleg să se aranjeze sau nu — și, pe de altă parte, am ajuns să oferim o importanță aproape valorică celor care refuză să fie „în trend”, de parcă persoanele care refuză să-și pună unghii cu gel, de exemplu, sau să nu se machieze sau, știu și eu, să poarte topuri până la buric pentru că asta se poartă azi sunt moral și intelectual superioare celor care fac aceste alegeri. Este o prejudecată care ar putea fi haioasă, dacă nu ar fi dăunătoare din punct de vedere social și în ceea ce privește influențarea stimei de sine a anumitor persoane — în special în rândul adolescentelor și persoanelor foarte tinere care încă își formează identitatea și imaginea de sine. Ce e și mai interesant e că, de fapt, ăsta nu e deloc un instrument de măsurare a inteligenței unei persoane. Cum se îmbracă, cum arată, ce machiaj a ales sau nu să-și pună pe față.
Un studiu publicat la National Library of Medicine (”Perceived intelligence is associated with measured intelligence in men but not in women”) sugerează chiar că e mai ușor să-ți dai seama după expresie/trăsături faciale la bărbați dacă sunt mai inteligenți sau nu, dar că același lucru nu e la fel de posibil în cazul femeilor. În acest studiu participanților li s-au arătat fotografii ale mai multor persoane și au trebuit să spună cât de inteligentă/sau nu ar fi acea persoană. În cazul pozelor cu bărbați, acest lucru a fost făcut cu ușurință. În cazul femeilor nu prea s-a putut determina. Cu alte cuvinte, nu poți să știi dacă o femeie machiată e mai proastă decât o femeie nemachiată — cel puțin nu prin intermediul acesta de „privire” și determinare prin expresia facială sau comportamentul imediat, așa cum, de altfel, noi chiar judecăm. Pentru că judecăm femeile după modul în care sunt îmbrăcate și aranjate. Este ironic că noi, oamenii, părem să judecăm pe ceilalți după înfățișare, un studiu (”Why beautiful people are more intelligent”) chiar sugerează că percepem persoanele frumoase ca fiind mai inteligente decât cele neatrăgătoare și că acest lucru ar putea fi adevărat — mai departe de adevărul „empiric” pe care îl asumă studiul, ce este clar e că avem această prejudecată contradictorie. Ne plac oamenii frumoși și atrăgători, ne simțim atrași de ei și credem că sunt mai buni/mai frumoși doar datorită aspectului, dar e clar că femeile care au prea multă grijă de ele sunt proaste. E clar că atunci când folosești mascara, ruj și îți faci unghiile cu gel ești proastă. Frumoasă, dar proastă. Pentru că o persoană inteligentă nu și-ar bate în veci capul cu chestii superficiale. Sau?
Stilul: cât îl definești tu și cât te definește el pe tine
Mi se pare important să nu scăpăm din vedere și stilul, identitatea pe care ne-o formăm adoptând un stil de a ne îmbrăca, a ne machia, a ne purta prin intermediul unor artificii estetice și stilistice care par să spună ceva despre noi. Pentru unii dintre noi e mai ușor, pentru alții — un pic mai dificil să mențină un stil unitar.
În ceea ce mă privește, personalitatea mea trece repede de la Taylor Swift la Megadeth, așa că și stilul meu diferă în funcție de stare și câteodată nu e lucrul asupra căruia mă concentrez cel mai tare. Stilul vestimentar ajută la formarea identității, la reprezentare, așa cum sugerează și articolele despre articolele vestimentare la femei și identitatea. Un articol mai amplu din Journal of Consumer Culture descoperă, printre încercările de a determina comportamentul de consum al machiajului și cosmeticelor, că femeile încorporează lesne în viețile lor diverse produse și comportamente de înfrumusețare pentru a-și scoate la iveală propria frumusețe și că adoptă astfel de practici pentru „a crea un sine autentic”. Mai departe de studii și articole mai mult sau mai puțin relevante, cred că experiențele noastre personale de femei ne fac să ne dăm seama de multe ori cât de important este stilul și cum poate să ne formeze o anumită imagine — de sine, dar și în societate.
Atunci când am început să îmi fac unghiile cu gel și mi-au scris mai multe persoane că „parcă nu sunt eu”, m-am simțit cel puțin bizar. Cu toate că mi-am dat seama ce au vrut să spună și că mă identificau cu un anumit tip de „stil” care era complet opus unghiilor cu gel, tot mi s-a părut bizar. Pentru că, în esență, nimic nu se schimbase. Eu eram tot Ramona. Mai mult decât atât, valorile mele morale, sociale, politice, religioase nu se schimbaseră. Capacitatea mea intelectuală rămăsese fix aceea — bună, rea, multă, puțină, nu s-a îmbunătățit și nu s-a înrăutățit odată ce am început să petrec două ore pe lună la o manichiuristă pricepută. Nu am devenit nici mai bună, nici mai rea. Nu s-a schimbat nici modul în care percep lumea — nu cred că ești mai bun sau mai frumos dacă te aranjezi, cum nu cred nici că dacă ai unghii nedate cu ojă, tăiate din carne, asta te face mai puțin interesantă, frumoasă, inteligentă și așa mai departe. Și cred că cel mai bizar este când ți se spune că trebuie să ai grijă să nu faci o supraestetizare a chestiei cu unghiile pentru a nu presa femeile în a fi sau a face ceva ce nu vor — acest argument este perfect legitim când e vorba despre influencers care asta fac și care supraestetizează practica/stilul de viață.
Cred că persoanele care asociază grija de sine și îngrijirea în sine cu machiajul, datul cu ojă, haine la dungă, sunt capabile de o supraestetizare toxică. În fond, îngrijirea de sine înseamnă igienă, restul este stil. Însă consider că este exagerat să acuzi pe cineva de supraestetizare doar pentru că, de exemplu, pe un cont de instagram personal, cu conținut predominant cultural & intelectual, pune din când în când poze cu manichiura. Dar influențele și suprainfluențele în social media rămân pentru o discuție viitoare. În ceea ce privește stilul, e adevărat că nu poți să nu fi judecat de ceilalți — dar asta rămâne responsabilitatea lor și trebuie să facă față ei înșiși dezamăgirii proprii pentru că tot ei au construit această imagine care este sau nu corespondentă cu realitatea. În ceea ce privește sinele, cred că cel mai important este să te simți bine cu tine — cu sau fără unghii cu gel.
Ce e aia feminitate?
Îmi amintesc o scenă întâmplătoare din copilăria mea. Mă jucam în nisip și aveam unghiile pline de murdărie. Au venit în vizite niște fete și una dintre ele avea unghiile extrem de frumoase, date cu ojă și atât de curate. Era mai mare ca mine, adolescentă, și i-am zis că mi-ar plăcea și mie să am unghiile așa. În timpul ăsta le ascunsesem pe ale mele la spate. Probabil că m-a mângâiat pe cap și mi-a spus că o să le am și eu într-o zi așa. Ca adolescentă am avut întotdeauna unghiile curate, tăiate mai mult sau mai puțin din carne pentru că se rupeau — asumând mereu că pur și simplu „eu nu sunt genul ăla de fată,” cu un pic de regret, probabil un pic de superioritate, așa cum suntem cu toții în adolescență.
M-a preocupat dintotdeauna ideea de feminitate — mai ales din punct de vedere identitar, dar și pentru că mi s-a întâmplat de multe ori de-a lungul vieții mele să nu mă pot „alipi” unui anumit stil sau unei anumite filosofii de viață cu privire la ce este și ce nu este feminitatea. Mi s-a spus de mai multe ori că nu e feminin să te razi în cap, să nu te machiezi (ironic, având în vedere prejudecățile), să nu porți și tu o rochie din când în când. Am avut întotdeauna dificultăți în a mă simți „fată” sau „femeie” prin intermediul caracteristicilor prestabilite social despre ce înseamnă acest gen și această identitate.
Când am citit Zenobistele, de Cristiana Pantici, un volum care adună poveștile a mai multor femei de succes despre putere și feminitate, m-am bucurat să descopăr aceste fețe diferite ale conceptului și cred că ar fi utile astfel de lecturi în viitor pentru fetele tinere. Însă nici nu pot spune că acced la vreun tip de feminitate mai mult sau mai puțin unitar și asta mă face să mă întreb în continuare cu privire la aceasta. Este feminin să-ți faci unghiile? Probabil că nu există nimic „pre-determinat” care să fie feminin, ci doar creat astfel din punct de vedere social și cultural. E feminin și drăguț să faci anumite lucruri dacă în societatea în care trăiești aceste lucruri au fost asociate cu femeile — de aceea un băiat care se îngrijește e brusc „efeminat” sau „gay” pentru că îl preocupă lucruri feminine, femeiești. Normele culturale/sociale sunt atât de puternice încât „ne ajută” într-un mod intrinsec, natural, fără efort, să ne creăm o imagine de sine mai mult sau mai puțin bună, mai mult sau mai puțin toxică. Putem crede că și feminitatea intră sub incidența prejudecăților și că feminitatea este definită diferit în funcție de societate — poate că într-o societate e mai sexy să te epilezi, în timp ce într-un alt tip de societate e mai sexy să nu te epilezi. Sau, alternativ, poate că într-o societate este feminin să te machiezi și într-o alta e considerată o împopoțonare neverosimilă.
În societatea asiatică, cu precădere în Coreea de Sud, pare să existe o cultură intensă, dacă nu chiar toxică, a operațiilor estetice. Conform Wikipedia (citează din Statista și CNN), cam 25% din femeile între 19-29 de ani au făcut operații estetice și 31% dintre femeile de 30-39 de ani. Într-un episod din reality show-ul japonez Terrace House, un fel de Big Brother japonez, una dintre participante călătorește în Coreea ca să-și facă un nose job și, când e întrebată în legătură cu asta, spune că ar face orice e în putința ei să încetinească îmbătrânirea și să fie frumoasă. Acest lucru o să-i facă pe unii să râdă, pe alții să dea din cap negativ, pe unele femei le va face însă să înțeleagă, dacă scapă de misoginismul internalizat. Pentru că, de fapt, ca femeie ești judecată în societate foarte tare nu doar după cum te machiezi sau nu, ci și după cât de tânără ești sau nu — îmbătrânirea la femei vine și cu o percepție diferită asupra lor din partea lumii/societății și cu un comportament foarte diferit față de cum erau tratate înainte să pară „mai bătrâne”.
Cultura europeană pare să spună că artificial=rău, în timp ce cultura japoneză, prin estetica sa a artificiului (mă gândesc și la practici precum aranjarea florilor sau repararea obiectelor stricate și transformate în ceva mai valoros), pare să spună că artificial=frumos (o mică privire asupra teatrului japonez Noh poate să servească drept argument, dar și a pictării fețelor gheiselor). Feminitatea s-ar putea să fie pur și simplu direct proporțională cu normele sociale și culturale — și când nu intri în tipare, te simți nelalocul tău, de aceea ar fi bine să reinventăm conceptul și să asumăm că, unu, în primă instanță e o pre-judecată, ceva internalizat cultural și social și doi, că putem să redefinim feminitatea pentru noi înșine. Dacă ar fi să aleg, probabil că aș folosi ca argument mai cu seamă ideea de societate sexistă/patriarhală așa cum apare la Bell Hooks (în feminismul e pentru toată lumea) și aș spune că și feminitatea e și ea o categorie creată, că a-ți face sau nu unghiile, a te înfrumuseța sau nu, nu te face mai deșteaptă sau mai puțin deșteaptă, aceste decizii nu au deloc legătură cu capacitățile tale intelectuale sau morale — dar au mare legătură cu percepția asupra lor, cu modul în care judecăm foarte sexist femeile, nu doar în societatea română. Dacă te aranjezi, de ce te aranjezi? Dacă nu te aranjezi, de ce nu te aranjezi?
Nu ești la adăpost într-o societate în care oamenilor li se pare natural și că ar fi dreptul lor să comenteze asupra corpurilor și deciziilor femeilor. Dacă aici e sau nu necesară o luptă, voi lăsa cititorii să interpreteze, doar că poate ar fi bine să subliniez că nu e mare brânză în a-ți face sau nu unghiile, dar mi s-a întâmplat chiar și mie, care îmi țin unghiile nu prea lungi, să mă întrebe un bărbat de vârsta mea cum mă șterg la fund când merg la baie. Același bărbat care, cu siguranță, a admirat talia mea subțire și faptul că sunt „mică” de înălțime, niște criterii de altfel sexiste de judecare a femeilor. Acestui bărbat i-am răspuns, la rândul meu, cu o întrebare: „A, nu știam că tu te ștergi la cur cu unghiile. Zi-mi și mie, cum faci asta?”
Și? E sau nu superficial să-ți faci unghiile?
Totuși, hai să ne lămurim: e sa nu superficial să-ți faci unghiile? Nu prea cred că avem cum să schimbă prejudecățile peste noapte — trebuie să conștientizăm că sunt prejudecăți, să facem eforturi, să devenim mai empatici. Pe scurt, e mult de muncă. Dar când mă gândesc la treaba asta cu unghiile, îmi vin în minte mai multe ocazii în care am văzut bărbați și femei din medii intelectuale vorbind despre subiecte „superficiale” sau pe care le consideram eu superficiale. De exemplu, ca cineva care nu are niciun interes pentru sport, mai ales pentru fotbal, meciuri și nu înțelege mai deloc atitudinea microbistă, pot avea tendința să cred că: uite, asta e ceva superficial. Dacă întrebi însă o persoană care e în miezul lucrurilor, la stadion, poartă fular cu Rapid și face galerie însuflețită, o să-ți spună că e o chestie de comunitate, de apartenență, de viață socială — lucruri absolut esențiale pentru viața umană comună. Ceea ce e superficial pentru tine nu e neapărat superficial pentru ceilalți — dacă îi spui cuiva care nu citește că citești cărți, chiar dacă tu citești doar Young Adult și cărți comerciale și ușoare, o să creadă că faci ceva super intelectual, important și educativ. Dacă spui același lucru unei persoane „elevate”, care citește Sartre la micul dejun și Dostoievski la nani, o să-ți spună că ești superficială. Depinde prin ce lentilă evaluezi lucrurile.
Însă când vine vorba de stil, de modul în care alegem să ne îmbrăcăm și să ne aranjăm, cred că este rezonabil să spunem că nimic din toate astea nu sunt mai superficiale decât le facem noi înșine să arate. Pot fi pe rând superficiale și elevate, dar ele nu sunt neapărat lucruri „în sine”. Sau nu au valoare în funcție de societatea în care apar și în funcție de prejudecățile aferente.
Nu e nimic superficial în a-ți face unghiile în sine — dar poți întortochea asta într-un milion de feluri încât această propoziție să capete valențe distincte. Dat fiind că m-am născut fată, am trăit și crescut într-o societate profund sexistă și patriarhală, dat fiind că eu ca femeie cu tot ceea ce sunt, adesea sunt judecată doar pentru că sunt femeie, dat fiind că corpul meu în societate e de multe ori privit ca un „obiect” în mod mai mult sau mai puțin drastic, mai mult sau mai puțin intențional, voi fi întotdeauna înclinată să spun, folosindu-mă de înțelepciunea doamnei Ioana Bradea din Băgău, că sunt o doamnă, ce pula mea. Astfel încât nu cred că e nimic superficial în a-mi face unghiile, nu îmi diminuează nici interesele, nici intelectul, nici capacitățile argumentative, nici limbajul, nici esența. Nu mă face moral mai bună sau mai rea. Însă ce pot face unghiile astea frumoase cu gel este să mă facă să fiu și eu, for a change, fata aia frumoasă cu unghii îngrijite care am vrut totuși să fiu într-o zi. Nu știu pentru cât timp și nici nu mă interesează. În fond, cu sau fără unghii cu gel, sunt tot eu.
Text publicat în varianta electronică și cea tipărită a Revistei Golan #8, ediția de vară 2023.
