În jurnalul său din perioada interbelică, Octav Șuluțiu își descria generația ca fiind una nerăbdătoare, ce voia să expună societatea românească la influențe noi, cât mai repede, una ce avea un simț al lucrurilor făcute rapid, și o generație ce își prelucra propriile idei pentru ca totul să fie pus în acțiune. Acest simț grăbit al unei întregi generații, poate uneori chiar nevrotic, este surprins excelent în noua carte scrisă de Dr. Cristina A. Bejan, Intelectualii și fascismul în România interbelică: Asociația Criterion, apărută la editura Litera în 2023. Nu o să descriu aici în detaliu amănuntele oferite de carte, lăsând asta pentru cititori, însă o să punctez de ce o consider importantă și de ce studiul fascismului românesc reprezintă o notă de turnesol în societatea românească contemporană.
Am citit pentru prima dată volumul Cristinei prin 2019, imediat după ce apăruse în engleză la Palgrave Macmillan. Atunci am scris o scurtă recenzie pozitivă pe pagina de Amazon Deutschland, în care am subliniat importanța ideilor și modul în care volumul Intellectuals and Fascism ne provoacă să analizăm legătura dintre ideologii, idei și rolul intelectualilor în viața publică. Ulterior, o recenzie foarte bună scrisă de Marcy Shore a început subliniind cuvintele lui Mircea Eliade, „nu ne jucam cu focul”, amănunt surprins de Cristina în a sa carte, unul mai puțin studiat de unii cercetători ai fascismului: generația lui Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Mircea Vulcănescu, Haig Acterian, Marietta Sadova, Mihail Polihroniade și alții ignorau avertismentele multora de a nu se juca cu focul tocmai pentru că știau foarte bine că nu se jucau.
Doar trei mari nume din întreaga generație Criterion au respins focul și nu erau înclinați să și-l asume: Mihail Sebastian, un evreu român democrat, Eugen Ionescu, marele dramaturg și scriitor, si Petre Comărnescu, considerat de mulți drept părintele Asociației Criterion. Focul, în citirea mea, era Fascismul.
Cartea Cristinei A. Bejan nu este excepțională doar pentru că ne spune povestea lor, ci mai ales pentru modul în care o face: subliniază ce putem învăța despre gândurile, motivațiile și acțiunile bărbaților și femeilor din generația tânără a României, așa-numita Generație 27, și cum putem lega ceea ce aflăm de modul în care fascismul a dus tocmai la distrugerea fundațiilor culturale cosmopolite ce încercau să prindă roade în România. Întrebările esențiale ale acestei cărți, pe care autoarea ea însăși și le pune, este cum aderă intelectualii la fascism și cum justifică aceștia pledoaria pentru ideologiile politice extremiste?
Există însă un motiv mai actual și, într-un fel, mult mai înfricoșător pentru generațiile tinere: modul în care fascismul poate renaște în societatea contemporană. De la comunități unite sub stindarde ale urii, școli de vară ascunse prin păduri în care tineri ridică mâna la verticală și strigă după căpitani, la organizații politice ce își proclamă adeziunea față de Legiunea interbelică și mișcări cvasi-politice și sociale ce se comportă precum grupări paramilitare, vedem o revenire a extremismului politic, oameni ce știu foarte bine că ei nu se joacă cu focul tocmai pentru că îl iau în serios și cred în el.
Cartea Cristinei A. Bejan e atât de necesară pentru că ne face să privim direct în față trecutul, să ne privim în oglindă, să nu ne ascundem după parafrazări aparent inocente și scuze ridicole pentru extremiștii de serviciu. Scuze naționale ascunse în justificări aparent raționale. De la Mircea Eliade doar flirtând cu fascismul la Emil Cioran maturizându-se și renegându-l, vedem tot felul de explicații semi-mulțumitoare care să ne facă sa ne simțim bine față de propriul nostru trecut. Cărțile complete, directe, ce pun întrebări incomode sunt atât de necesare și atât de rare în societatea românească, încât volumul Cristinei vine ca un șoc de aer curat. Depinde de noi, ca cititori și societate, să o înțelegem, să acceptăm că Mircea Eliade nu doar a flirtat cu fascismul, ci l-a îmbrățișat, iar Cioran nu a fost o victimă a tinereții, ci și-a dat seama că s-a ars cu focul, mult prea târziu.
Asumarea trecutului e o problemă est-europeană, nu doar românească. Nu există un singur termen care să traducă cuvântul german Vergangenheitsbewältigung, astfel încât asumarea trecutului rămâne probabil cea mai bună alegere lingvistică. Dincolo de limbă, însă, vedem în Europa de Est nu doar resurecții ale fascismului și extremei drepte, ci și un crescând sentiment de respingere a responsabilității pentru Holocaust, un genocid european, nu doar german. În acest climat, foaia de turnesol a responsabilității sociale este modul în care putem noi să acceptăm greșelile propriei noastre societăți. „Scuzismul” național se practică de ceva timp, iar cartea Cristinei Bejan, unul dintre puținii cetățeni români (dacă nu singurul) cu bursa Rhodes la Universitatea din Oxford, ne pune oglinda în față și ne întreabă: ce vrem să fim ca societate?
Volumul în original este prima biografie în limba engleză a Asociației Criterion, generația României care a căzut pradă fascismului în anii ’30. Deși nu a durat decât trei ani, Asociația a lăsat o grea moștenire care a legitimat, în viziunea multora, Mișcarea Legionară și a justificat, în ochii extremei drepte, „schimbarea la față a României”. Eugen Ionescu numea acest fenomen rinocerizare, iar Mihail Sebastian nu înțelegea cum pot oameni, altminteri raționali, să cadă pradă extremismului. Petre Comărnescu, alături de Ionescu și Sebastian, au fost singurii care au înțeles fascismul pentru ce a fost: distrugător pentru prezent și viitor. Cartea Intelectualii și fascismul arată cum viziunile extremiste pot ucide prietenii și pot duce la demantelarea unui stat și la o posibilă ordine democrată.
La final, e important de spus că volumul presupune o analiză extantă a scrierilor Generației 27, mai ales jurnale, memorii, cărți de ficțiune și specialitate, articole, precum și multe documente inedite din arhive. Arată, de fapt, decăderea unei generații și pavarea drumului către Holocaust, unul început prin cuvinte și idei. Eu prefer să citesc această carte a Cristinei Bejan ca o lungă prefață la Jurnalul lui Mihail Sebastian. Sunt sigur că, dacă ar fi trăit, minunatul autor evreu-român de la Dunăre ar fi apreciat-o și el.
