De mânerul bagajului mai are încă prinsă eticheta de la ultimul zbor. Spania. Ibiza. A fost beată patru zile pe un iaht și apoi a dormit trei zile într-un hamac prins între doi migdali. S-a întors atât de bronzată încât și la finalul lui octombrie se mai vedea dunga albă lăsată de bikini.
Închise trolerul și-l duse lângă ușă, lângă celălalt. Pentru prima dată avea logică stilul ei de viață. La ce bun să aduni o droaie de nimicuri care pot fi înlocuite? E mult mai simplu așa, pentru că atunci când trebuie să fugi să nu te încurce împachetatul.
Lorena dă buzna în apartament și loveşte un troler care la rândul său îl răstoarnă pe celălalt. Se uită în jur, căutând să vadă alte bagaje, dar în hol nu mai era niciunul. Roxana ieşi din dormitor, îmbrăcată într-un trening lălâi, de firmă, peste care luă o geacă de fâș lungă ca un palton.
Asta-i tot? întrebă Lorena, arătând către trolerele pe care le răsturnase, dar pe care nu s-a sinchisit să le ridice.
Asta-i tot, răspunse Roxana. Avea vocea tremurândă și era limpede că nu-i e totuna.
Nu doar că pleaca din apartamentul în care locuise în ultimii cinci ani, ci lăsa în urmă pereții încărcați de ea cu tablouri, afișe, desene și toate decorațiunile care făcuseră din acea chirie acasă. Intră încă o dată în baie și văzu prosoapele, gelurile de duș, bureții, cutiile în care-și ținea machiajele. Toate erau acolo, stau fără să spună nimic, de parcă nici nu realizau ce se întâmplă. Roxana nu pleca în concediu. Roxana pleca de tot. Privi toate obiectele pe care le lăsa în urmă și simţea cum o arde pieptul. N-avea niciun rost să-și umple bagajele cu toate acele lucruri pe care le putea cumpăra din nou. Avea strictul necesar cât să fie confortabilă în propria-i piele până când lucrurile se vor fi stabilizat.
Din hol, Lorena înțelese ce se petrece și nu scoase un sunet. Dacă ar fi fost să-și dea frâu liber, probabil ar fi început să plângă, însă prefera să se abțină, chiar dacă o usturau ochii de la efortul de a-și ține lacrimile. Roxana a crezut că și-a luat la revedere de la viața ei de acolo, dar n-a facut-o. Își luă acum rămas-bun de la niște obiecte cărora nu le spuse nimic, însă pe care le privea ca pe totemuri. Oglinda de machiaj și scaunul din fața ei. Covorașul de la marginea patului pe care l-a ratat la fiecare coborâre. Suportul din lemn pe care-și ținea rochiile la vedere exact ca în culisele unui platou de filmare de la Hollywood. Rochiile erau într-o plasă în spatele ușii de la intrare și avea de gând să i le dea Lorenei. Spera doar să nu semene scena cu pomana mortului. În bucătărie se uită către scaunul de sub geam, pe care altădată, la ora asta, într-o asemenea zi a săptămânii, ar fi stat ghemuită, cu gleznele adunate sub fund, și ar fi fumat, trimițând fumul către crăpătura lăsată de fereastra deschisă. Clipea des și se întoarse către Lorena. O vedea cât de tare se chinuie să nu plângă și decise să nu-i spună nimic despre plasa cu rochii. I-o va lăsa în portbagaj la despărțire, știind că Lorena va fi prea emoționată ca să verifice atentă.
Putem pleca, spuse cu hotărâre, dar parcă vorbea cu vocea altcuiva.
Puse cele două trolere în portbagajul BMW-ului gagiului Lorenei. N-a uitat plasa cu rochii, bineînțeles, însă a pus-o cât mai în spate să se asigure că rămâne acolo.
Amintește-mi de ce plecăm seara pe un drum pe care n-ai mai condus niciodată?
Pentru că tot acum seara a plecat și Alin la Iași, cu avionul, unde o să stea două zile, timp în care eu trebuie să mă întorc acasă.
Chiar nu i-ai spus că mă duci la Timișoara?
Chiar nu i-am spus.
Bine, dar știi că până la Timișoara sunt peste cinci sute de kilometri, nu? Dus-întors sunt peste o mie. Crezi că Alin n-o să-și dea seama?
Când o să-și dea seama, o să fie deja prea târziu. Dacă-i spuneam, era în stare să ne ducă el la Timișoara și să ia avionul de acolo spre Iași, iar eu aș fi rămas două zile abandonată prin magazinele din mall.
Ah, da, fobia ta cea mai mare…
Pe bune? Tu, practic, fugi naibii din România, asta faci acum! Și o să fii o fugară, o să stai ascunsă, o să-ți iei alt nume, o să-ți schimbi înfățișarea, o să ai alt număr de telefon, o să ai alți prieteni și n-o să mai poți să iei legătura cu nimeni din fosta ta viață! Adică nici cu mine!
Geo Moisi, născut în mai 1991, în Oradea, și-a dorit din copilărie să spună povești celor din jurul său. A început să scrie articole și să facă interviuri pentru reviste școlare și a fost la un pas să devină jurnalist. A debutat în literatură cu romanul de spionaj și război Vapoarele morții, după ce un fragment din poveste a câștigat un concurs de literatură de la Bacău. A continuat cu două romane thriller, Registrul domnului Carvet (2021) și Sub acoperire – În numele dreptății (2023), în care justiția și moralitatea sunt teme de bază, iar personajele principale sunt eroii din viața reală – jurnaliștii de investigație.
Din 2023 face parte din Asociația Creatorilor de Ficțiune, condusă de Doina Ruști, și scrie articole, opinii și proză scurtă în revista Ficțiunea.
Scriitorii săi favoriți sunt John Grisham și Kurt Vonnegut, dar cel mai mult îndrăgește să-i descopere pe autorii români.
Locuiește în Timișoara, unde încearcă să facă dreptate pentru semenii săi din postura de ofițer de poliție judiciară. A scris acest roman pentru că iubește iarna, luna decembrie și Crăciunul.
Nicio minune de Crăciun se lansează la Timișoara pe 20 decembrie, de la ora 18:00, la Nori Specialty Coffee (str. Protopop George Dragomir 7A, Timișoara). Invitați: Anca Iațin, poetă; Mugur Ioniță, prozator; Raul Bastean, actor.
