În privința cinematografiei de animație în format scurt, Italia a oferit publicului un teritoriu în care tradiția, creativitatea și istoria socială și economică converg încă într-un mod fascinant. De-a lungul timpului, animația italiană s-a dezvoltat și a avut cicluri de evoluție, precum și perioade de declin, iar asta a dat acestui tip de cinematografie o anumită identitate artistică și socială recognoscibilă nu doar în spațiul european.
În cadrul celei de a XIX-a ediții Animest, cel mai important festival de animație din România, Italia a fost țara invitată, de data aceasta cu 5 producții, toate cu o mare profunzime tematică și estetică: „Arta fericirii”, „Nicăieri”, „Allegro non troppo”, „Ciao Italia – classics”, „Ciao Italia – contemporary”.
Sunt mereu în căutarea unui mod inedit de a vedea cum arta poate să surprindă complexitatea realității, motiv pentru care „Nicăieri” (2023) a fost filmul care m-a impresionat cel mai mult, în cele 90 de minute de vizionare. Deși pornește de la o realitate pe care o cunoaștem prea bine în prezent, anume aceea a războiului, „Nicăieri” reușește să funcționeze ca un carusel familial care ne poartă de-a lungul a trei conflicte istorice majore: Primul Război Mondial, lupta partizanilor împotriva germanilor din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial și perioada tulburătoare a terorismului postbelic.
Zelinda, Assunta și Icaro sunt chipurile inocente ale copiilor alături de care descoperim o istorie plină de bătălii, ideologii și oameni obișnuiți care se confruntă în lupta pentru supraviețuire cu propriile vise și speranțe. Deși cei trei copii cresc într-un timp în care sărăcia este singura constantă, modul în care ei înfruntă ororile conflictului este atât de unic și emoționant, încât parcă fiecare dintre ei portretizează câte o mască nemaivăzută a războiului.
Primii ani ai vieții, cu vulnerabilitatea specifică, îi plasează pe cei trei copii într-o zonă în care ți se pare cu adevărat nedrept faptul că aceștia trebuie să accepte și să înfrunte ororile prin sacrificiu, participând astfel la drama colectivă în care nu mai contează dacă ești copil sau erou câtă vreme trebuie să fii supus istoriei și durerii. Aici, singurul scut este adaptarea.
Din punct de vedere vizual, filmul mi s-a părut la fel de extraordinar precum a fost scenariul de la baza animației. Subiectul contrastează cu estetica subtilă și diafană a acestui spațiu simbolic. Umanității și rezistenței nu știu cum a reușit regizorul Simone Massi să le dea un chip atât de blând, prin artificiile și simplitatea vizuală, dar fiecare cadru din acest spațiu ambiguu al lui Nicăieri a făcut ca realitatea crudă să fie mai estompată, iar lumea dinăuntru a personajelor să devină un acasă foarte îndepărtat de câmpul de luptă.
La fel de expresivă din punct de vedere grafic, animația folosește contraste puternice de alb și negru, dar cu accente de culoare saturată care adaugă o notă simbolică intensă personajelor. Chiar și în această imagine este foarte ușor de distins oul, un element cu potențial simbolic pentru exprimarea fragilității și a viitorului nedefinit. Personajele au o expresivitate dură, dar liniile și culorile dau personalitate fiecărui chip. Texturile sunt dense, în ciuda paletei cromatice restrânse, iar asta poate tocmai pentru a sublinia prin tehnica asemănătoare gravurii detaliile simbolice și aparent tactile ale narațiunii. Mi se pare că este o animație realistă și dramatică, cu o atmosferă apăsătoare datorată liniilor adânci.
Regizorul a reușit să creeze acea poveste despre umanitate și supraviețuire, punând în lumină nu doar efectele devastatoare ale războiului, ci și rezistența uimitoare a spiritului uman. Povestea copiilor Zelinda, Assunta și Icaro devine, astfel, una universală, dar și o călătorie intimă și poetică în care fragilitatea copilăriei se intersectează cu brutalitatea vieții de adult, care nu le permite totuși să își abandoneze plenar visele.
„Nicăieri” este un film care atrage atenția asupra unei întrebări profunde și tulburătoare: cum poate un copil să-și construiască identitatea și visurile într-o lume fragmentată de violență și lipsuri? Narațiunea reușește să răspundă parțial prin curajul, frumusețea și vulnerabilitatea acestor copii care devin simboluri ale speranței prin faptul că reușesc să își imagineze un viitor chiar și atunci când trecutul și prezentul lor sunt eclipsate de conflict. Astfel, „Nicăieri” este mai mult decât o poveste despre război și suferință, este o meditație puternică asupra copilăriei și a forței incredibile pe care o are inocența. Copilul supraviețuiește prin capacitatea sa de a visa și de a transcende durerea, iar asta ne întoarce la tema clasică despre abilitatea omului, prin natura sa, de a renaște din cenușă.
