Am citit Iernile sufletului exact când aveam cea mai mare nevoie de o astfel de carte. A fost sincronizarea perfectă dintre o carte care vorbește „Despre tihnă și refugiu în perioade dificile” și un moment mai zdruncinat din viața mea. Nu promite acțiune uluitoare sau personaje incredibile, însă adună gânduri, amintiri, informații și care îți dă o anumită stare: ca o îmbrățișare prelungită, de care aveai mare nevoie și pe care nu îndrăzneai să o ceri.
Toți avem momente proaste în viața noastră. Zile în care ni se pare că va ploua mereu, că totul va rămâne gri, când nu avem chef de nimeni, când gândurile negre și pesimismul ne inundă. Totuși, ne străduim din răsputeri să pară totul bine, ne consumăm și ultimele firimituri de energie pentru a crea o iluzie, pentru a întreține o imagine falsă. Katherine May vorbește în cartea sa despre toate aceste stări și ne îndeamnă să le acceptăm, în loc să le ascundem, să privim înăuntrul nostru și să găsim soluții, în loc să ne prefacem că nu există și că totul este roz. Ea asociază stările acestea cu iarna și ne îndeamnă să privim în jurul nostru și să învățăm de la natură cum să ne pregătim pentru iernat și să facem față zilelor care de multe ori par interminabile.
„Plantele și animalele nu se luptă cu iarna; ele nu se prefac că ea nu se întâmplă și nu încearcă să-și vadă mai departe de aceleași vieți pe care le-au trăit vara. Se pregătesc. Se adaptează. Trec prin metamorfoze extraordinare ca să supraviețuiască.”
Poate că așa suntem modelați să ne comportăm, mai ales prin prisma rețelelor sociale, unde este numai bucurie și perfecțiune. Nu ne iese totul bine mereu, nu avem parte de tot ce ne dorim de fiecare dată, unele planuri nu ajung să vadă lumina zilei niciodată, casa noastră nu este mereu instagramabilă și aș putea continua la nesfârșit și nici nu am adus în discuție felul în care este definită frumusețea în mediul virutal. Într-o astfel de lume, e foarte greu să vorbești despre ziua ta mai puțin bună, despre neajunsuri sau despre eșecurile care te împovărează.
„Nu suntem crescuți ca să ne recunoaștem iernile sufletești sau să le conștientizăm caracterul inevitabil. În schimb, avem tendința să le percepem ca pe o umilință, ceva ce ar trebui ascuns vederii ca să nu șocăm lumea prea tare.”
Pe lângă acceptarea zilelor negre din viața noastră, Katherine May vorbește și despre importanța somnului și cât de util ne este mai ales într-un proces de vindecare. Adesea avem tendința să percepem somnul ca pe un timp pierdut, încercăm să rupem din el cât mai mult pentru a-l dedica diverselor activități din viața noastră, uitând că e benefic pentru sănătatea noastră fizică și psihică.
M-au atins în mod special paginile în care erau descrise micile atacuri de panică din timpul insomniilor, toate gândurile acelea care zumzăie neîncetat în capul nostru, gânduri legate de chirie, copiii, loc de muncă, sănătate, aspect fizic, rude, probleme care mai de care. Acea senzație greoaie că faci tot mai mult și parcă totuși nu faci nimic, că nu îți ești suficient, că nimic nu e bine.
Această nevoie de a fi mereu în pas cu ceilalți și de a primi admirația lor este atât de inutilă atunci când tu, în interior, te prăbușești câte un pic în fiecare zi. Avem nevoie de puțin curaj pentru a ne privi cu adevărat și pentru a realiza ce ne dorim.
Mi-a rămas în minte transformarea copacului înainte de a începe iarna. Tot ce se întâmplă cu el, de la frunze până la rădăcini, și mi-am dat seama că în toată această scenă se află cel mai important mesaj al cărții. Vedeți voi, frunzele copacilor se veștejesc și cad, însă acesta nu este sfârșitul, căci viața înmugurește acolo, chiar sub ochii noștri, fără să ne dăm seama.
„Chiar în timp ce cad frunzele, mugurii culturilor de anul următor sunt deja la locul lor, așteptând să erupă din nou primăvara. Majoritatea copacilor își produc mugurii în mijlocul verii, iar căderea frunzelor toamna îi scoate la iveală, ordonați și în așteptare, protejați de frig prin teci groase. Rareori îi observăm pentru că avem senzația că vedem scheletul unui copac, un lucru mort până când revine soarele. […] Copacul stă în așteptare. Are totul pregătit. ”
Am putea încerca și noi să privim așa lucrurile. Să ne pregătim pentru iernile noastre sufletești, să le acceptăm și să le lăsăm să fie, în timp ce primăvara începe să înmugurească undeva, în colț. Să ne acceptăm zilele negre, dar să nu ne afundăm în ele și să nu uităm că primăvara vine mereu, fie iarna cât de lungă și de grea.
