Naoise Dolan este o tînără scriitoare irlandeză (n. 1992) în vogă, care a publicat pînă acum două romane, „Vremuri interesante” și „Fericitul cuplu”, imediat după apariție fiind traduse în română de scriitoarea Mihaela Buruiană și publicate de Editura Humanitas Fiction; romane nominalizate la premiile Women’s Prize, Comedy Women in Print Prize, International Dylan Thomas Prize, Sunday Times Young Writer of the Year Award, Waterstones Book of the Year, Polari Book Prize… Și cînd unul dintre scriitorii care ți-au plăcut mult, Colm Toibin, zice pe coperta I a „Fericitul-ui cuplu” că e „un roman strălucit”, îl cauți să-l citești.
„Fericitul cuplu” începe direct și abrupt: „S-au logodit așa. În Dublin, s-au dus la o petrecere la cineva acasă, iar la întoarcere au luat-o pe niște străduțe pietruite. Celine avea douăzeci și șase de ani, iar Luke douăzeci și opt. El era înalt, suplu, brunet și purta o cămașă bleu băgată pe jumătate în pantaloni. Ea avea o urîțenie de bun-gust: față pătrată, sandale negre, plate. Deși seara era călduroasă, purta mănuși. Amîndoi vorbeau repede, dar tonul lui era constant, pe cînd al ei era mai viguros. Discutau despre doi dintre invitați, care se despărțiseră”. Acesta este „fericitul cuplu” din titlu, acestea sînt personajele principale – Celine și Luke. Celine e o pianistă profesionistă de mare talent, pentru care muzica e totul, are un pian imaginar în cap și exersează tot timpul (mănușile-s pentru a-i proteja mîinile), iar Luke e strateg de comunicare la o multinațională din domeniul tehnologic („Sînt fericit numai cînd fac ceva care mă face să uit că exist”). Ambii sînt bisexuali și ambii au avut în relațiile anterioare iubiți de același sex cu ei: Celine s-a iubit cu Maria, o colegă de facultate la fel de talentată precum ea (doar că-i invidioasă, ranchiunoasă și răzbunătoare), iar Luke – cu Archie, un fost coleg de cameră din studenție, mereu drogat („El avea nevoie nu să se simtă într-un anume fel, ci să evite să se simtă într-un anume fel: treaz”). Naoise Dolan își imaginează cum ar fi iubirea între două astfel de persoane într-o relație tradițională, de la locuit împreună la logodnă-căsătorie-familie tradițională. Firește că rezultatul poate fi ori comic, ori dramatic. Ei, puțin umor are tînăra scriitoare irlandeză, iar relația analizată nu e dramatică și nici măcar nu se termină dramatic – totul e plat și calm, fără excese de… nimic, nici măcar de dragoste (nu obișnuiau „să vorbească despre sentimente”, „erau împreună de trei ani și Celine măsura relația lor după cantitatea de lucruri acumulate”). Mi-am însemnat toate glumele din carte: „- Încearcă tu să te cerți cu irlandeze de vîrsta a doua! / – O să am privilegiul ăsta peste cîțiva ani”, „Shawn era prea american să înțeleagă insultele”, „- Nu l-ai văzut pe Luke? / – Îți zic eu pe cine am văzut, a zis Brigid. Pe mătușica Bernadette. / – Sînt ușor de confundat, a spus Phoebe. Luke sau mătușica Bernadette, mătușica Bernadette sau Luke, dar eu întrebam de Luke”, „Jumătate de Londra face terapie, a spus Archie. / – Jumătatea greșită, a zis Luke”, „- Luke, m-am gîndit. / – Îmi pare rău să aud asta, a spus Luke”, „Familia McGaw mînca și bea, cu accent pe ‚bea’ ”, „- Vivian, cea mai veche prietenă a mea, a zis Phoebe, n-ai cumva o țigară? / – Mai multe, a spus Vivian. Toate pentru mine”.
Deși Celine și Luke sînt doi irlandezi care locuiesc la Dublin și ar dori să facă nunta la Dublin, așa cum ar vrea și toți prietenii, neamurile și invitații lor, mătușa Maggy zice Londra și, ca-n Daniil Harms, Londra rămîne și pentru petrecerea de logodnă, și pentru nuntă. Maggy e o irlandeză măritată cu unchiul lui Celine, irlandez și el, dar locuiesc în Londra, singuri, că n-au copii, așa că-și bagă mereu nasu’ în treaba celor două nepoate (Celine are o soră, Phoebe – „Tot ce își dorise Phoebe vreodată fusese să se simtă bine”).
Deși oamenii aceștia doi locuiesc în același apartament, de fapt nici unul nu are chef de însurătoare. Ideile lor despre relații nu se prea potrivesc, dar, totuși, „Luke a cerut-o”. Celine e dedicată sută la sută muzicii („În creier avea o claviatură în alb și negru. Cînta la ea în timp ce spăla vase, stătea la coadă la Lidl și mergea cu autobuzul acasă la elevii ei. Partitura din creierul ei nu-i lăsa deloc energie să vorbească, nici măcar cu Maria. Pentru Celine, asta însemna fericirea”), iar Luke o înșeală inclusiv cu colegele ei de la Constervator, inclusiv cu fosta ei iubită și fostul lui iubit, inclusiv în noaptea logodnei. Pe lîngă aceste două personaje principale, Naoise Dolan ne face cunoștință – destul de amănunțit – și cu neamurile lui Celine (în primul rînd cu soră-sa), și cu prietenii lui Luke – o întreagă faună (pentru că mătușa le interzice să se vadă cu o zi înainte, Luke e la hotel și-și amintește de toate relațiile lui amoroase dinainte, dar și de asta, cu Celine, de la început și pînă acum)… Luke nu vine la propria lui petrecere de logodnă, ci petrece într-un hotel de alături mai întîi cu Maria, fosta iubită a lui Celine, apoi cu Archie, fostul lui iubit. Deși e evident că relația lor nu merge, ea „are încredere”, ca de atîtea ori înainte (vezi pp. 67-68). Doar că nu numai Luke are timp de gîndire, ci și Celine…
„Fericitul cuplu” de Naoise Dolan este un roman care tratează teme serioase, cum e dragostea, prietenia, sexul, logodna, căsătoria, talentul, printr-o metodă mai degrabă adolescentină, jucăușă, miserupistă, cum probabil aceste teme majore sînt văzute și tratate de mulți tineri din zilele noastre. Pentru aceștia „Fericitul cuplu” probabil că e un roman în care se regăsesc, iar pentru ceilalți e un unghi de vedere interesant, pe care, citindu-l, îl vor înțelege mai calm și mai bine decît dacă l-ar cunoaște direct din experiența copiilor sau nepoților lor. Apoi, cartea se citește repede, are și ritm, și umor, și ceva acțiune, și un fel de iubire. Dacă unele romane sînt – evident – cinematografice, „Fericitul cuplu” e un roman din care se poate face o piesă de teatru de mare succes.
Naoise Dolan, „Fericitul cuplu”, Humanitas Fiction, 2024. Trad.: Mihaela Buruiană
Fotografii de Mihail Vakulovski.
