Când m-am născut eu, în 1991, în lume mai erau puține conflicte armate. Războiul Civil din Etiopia, de exemplu, era pe final în primăvara în care veneam eu pe lume. Și era departe, în orice caz. Iar eu nu aveam de unde să știu asta.
Am învățat mai apoi, la orele de istorie, despre revoluțiile europene din 1989. Și despre marile conflicte care le-au precedat pe tot globul. Războaie mondiale, de independență, expansiunea mongolă – acestea sunt doar câteva dintre dovezile istorice ale înapoierii noastre, așa cum am considerat eu mai mereu apelul la violență pentru a convinge, pentru a „educa”, a cuceri, a (se) impune, pentru a fura resurse de varii tipuri. De fiecare dată părea ceva josnic și îndepărtat, atât ca spațiu, dar mai ales ca timp. Războaiele erau în trecut, când – cum spuneam – oamenii nu știau mai mult și mai bine. Chiar și mai recentele Irak și Afganistan îmi dădeau senzația de ultimă suflare a unor credințe cu tot mai puțini adepți.
Îmi recunosc naivitatea și îngâmfarea: crescând, am fost absolut convinsă că progresul unuia înseamnă progresul tuturor și că încet-încet, de la generația mea înainte, oamenii aveau să fie pur și simplu prea conștienți de o înșiruire de lucruri – de sine, de binele suprem, de erorile comise în numele naționalismului sau credințelor religioase cu potențial de praf de pușcă – pentru a mai iniția sau a se lăsa trimiși în orice fel de luptă.
Am luat de bune scenele de Hollywood (ori poate din literatură?) în care soldații abandonează, rând pe rând și cu demnitate, armele, astfel refuzând să devină călăi ori judecători pentru un cunoscut sau necunoscut. Am luat de bune comportamentele din bula mea, pe cele ale oamenilor care știu că nu ar face rău nimănui și pentru nimic, crezând că bula mea înseamnă întreaga lume, că facem binele obiectiv și dezinteresat și-atunci când nu credem că există cineva care stă deasupra tuturor și verifică și pedepsește. Am crezut și că, dacă vrem violență, știm să o găsim și să o manifestăm în artă, că de asta avem jocuri video și cărți extraordinare și picturi psihedelice și poate alți adjuvanți în meciul ăsta cu viața.
Cred că pandemia curentă – pe care se suprapune un tot mai evident declin economic – a săpat în noi și-n psihicul nostru suficient încât să reacționăm cu râsete la știrile despre atrocitățile zilelor noastre. Și nu mă mai refer la istoria „mare”, ci și la „banalele” crime, violuri, incesturi. Suficient încât să intrăm în grupuri de Facebook al căror rol principal este alimentarea constantă a unui foc ce-și propune să nu mai lase pe altcineva în jur, ci doar pe „noi”, grupul autodesemnat merituos și moștenitor unic al Pământului, cu teorii validate din cele mai obscure și îndoielnice surse conspiraționiste. Suficient încât să asistăm la alunecarea ca de șarpe a lui Putin către Ucraina și să zicem că „e la ei, mai bine să nu te bagi în casa omului”. Continuăm să aruncăm primii cu piatra chiar și-atunci când ne mângâiem cu fățărnicie creștină bărbiile și ne justificăm că n-am făcut nimic și e de bine. Exact, n-am făcut nimic. Și poate că e de rău. Nu e call to action ce spun, ci dimpotrivă, un apel la rațiune și educație și reflecție – știu, prea târziu acum.
Ne radicalizăm iar și nu credeam să văd asta, înaintând prin viață și apropiindu-mă de finalul pe care mi l-am imaginat deseori ca pe un drum călduț, comod, aproape plictisitor, marcat doar de eforturi comune pentru a salva planeta și-a eradica sărăcia și foametea. Și acestea ar fi fost istorie pe finalul vieții mele. În viziunea mea idealistă și naivă, pe care acum nu știu de unde să o apuc ca să o transform într-o pasăre Pheonix încă o dată.
Acum mă simt iar ca în copilărie, atunci când cel de lângă mine lua bătaie și știam că îmi venea rândul în scurt timp, dar nu puteam nici să fug, nici să intervin, nici să mă apăr, ci rămâneam încremenită într-o așteptare care mă destrăma pe interior, dar care îmi paraliza exteriorul. Partea bună, dacă insist cu naivitatea mea, e că din acea stare nu mai simțeam nici eu durerea, când îmi venea rândul.
