Debutul lui Alberto Păduraru, Cartea cu moace, apărută anul acesta la Dezarticulat, e în mod clar un șir de poeme ce au ca temă (evidentă sau mascată) absența și în câteva cazuri esențiale contemplă cel mai apropiat momentul anterior pierderii. O dovadă în acest sens e și primul poem, „premoacă”, în care autorul maschează printr-un exces de naivitate emoția puternică din ultimele zile de viață ale tatălui său.
Versificația impusă deseori prin rimă și un ritm și măsură facilitează starea post-ironică în care e scufundat volumul. Linia de demarcație între nostalgia iremediabilă și inconștiența cultivată e extrem de fină și încălcată de poeme precum „un poem un pic cam lung și explicit despre dragostea între 2 melci”. Jocurile de cuvinte dense au ceva din aerul lui Nichita Stănescu: „cu mâna dreaptă sau cu mâna st(r)ângă/ uneori cu mâinile împreună” sau poemul „ego însum”. Imaginile propuse de poet sunt în mod fatidic parcă supuse unui proces de narcotizare care, combinat cu perspectiva alienabilă a unui perpetuu copil, amintesc stilistic de Aglaja Veteranyi. Ansamblul liric descris de poem definește un univers în care eul e privit ca o mulțime punctată, în care punctul distins amintirea. Astfel, eul vine cu toate amintirile lui despre sine și se contopesc, fapt relevat cel mai bine în poeziile „numita mină” și „o vară în scrisori sub pernă”. Un alt concept poetic exploatat din plin de autor e cel de limită și se poate observa grija pentru formalism în „sat cu inserție oraș” și înclinația spre probleme enumerative în „polen”.
Din punct de vedere global, radiografia volumului lasă să se vadă structura arborescentă ce e construită din relațiile cu ceilalți, locurile primare fiind relația cu tatăl și cea cu o iubită nedeterminată, iar locurile secunde fiind rezervate relației cu bunicii.
Poezia mea favorită e „interior”, în care au loc atât procesul de reflexie interior-exterior, cât și cel de transsubstanțiere între gol–plin. Cu toate astea, versurile mele preferate aparțin ultimei strofe din poezia „amintire, iarna”: ne-am odihnit/ era deja aproape seară/ și seara părinții ne-au căutat/ și nu ne-au mai găsit.
Așadar, deși nu sunt fanul excesului de ironie sau al umorului absurd în poezie, cred că Alberto Păduraru jonglează bine cu ele și, oricum, cui să îi e dat să depășească limitele dacă nu unui poet? Pendularea între drama ireversibilității și comicul gratuit face din acest volum un borcan cu murături ce are gust de vată de zahăr.
În loc de încheiere, pot observa cum se simte plăcerea și vivacitatea autorului din momentul scrierii poeziilor și cum acestea devin molipsitoare, indiferent cât de reticent ar fi fost inițial cititorul.
