Deși apărut acum doi ani, la editura Cartier, abia recent am citit cartea Paulei Erizanu Ard pădurile. Coincidența fericită a fost că abia ce terminasem Imperiul trebuie să moară (ed. Cartier, 2020), de Mihai Zîgar, care mi-a oferit cadrul istoric detaliat și amplu al acțiunii romanului. Nu e obligatoriu să fie citite în ordinea asta, dar recomand cu căldură și cartea lui Zîgar, întrucât va face mai ușor de adoptat argoul și a înțelege mai bine diferențele politice de nuanță din Rusia țaristă în ultima sa perioadă (spre exemplu, vor deveni mai clare doctrina și modurile de abordare a diferitelor facțiuni cu interese comune: eseri, bolșevici, social-democrați, narodnici, anarhiști, menșevici); de altfel, e una dintre cărțile care a servit drept documentare și autoarei.
Romanul Paulei Erizanu urmărește destinele Aleksandrei Kollontai și ale Inessei Armand, ambele membre marcante ale Partidului Social-Democrat. Autoarea intercalează cronologiile și poveștile celor două personaje principale, fapt ce menține vie atenția cititorului. Chiar dacă e destul de scurt (170 de pagini), scriitura e extrem de dinamică și propune o suită de teme abisale și deseori greu de sondat. Una dintre ele, printre cele mai importante, e recunoașterea rolului decisiv al femeilor în istorie, a capacității lor de sacrificiu și a spiritului reformator. Cele două militau pentru emanciparea femeii și a muncitorilor, legalizarea avortului și a homosexualității, reducerea zilei de muncă, alfabetizarea maselor. Astfel, putem constata că idei ce ni s-ar putea părea specifice secolului nostru au o geneză destul de îndepărtată în timp. Un crez important al amândurora era că problemele maselor într-o societate autocrată și împărțită în clase nu ar trebui divizate pe criteriul sexului, astfel „ca femeia să devină un tot întreg, o ființă deplină, va trebui ca socialiștii să-și pună și problema femeilor, nu să considere că, rezolvând problemele bărbaților, rezolvi problemele tuturor”.
O altă temă importantă e cea legată de rolul omului sau eroului în istorie. După cum știm, doctrina marxistă propune o istorie ca ciocnire a maselor, o istorie în care rolul individului e sublimat, el reducându-se la o apariție arbitrară. Chiar dacă această carte ne vorbește despre istoria marxismului o face din afara sa și subliniază permanenta tensiune între idealismul dialectic (propus de Hegel, care spune despre istorie că e o acumulare treptată, dar care uneori cere schimbări radicale și violente) și materialismul dialectic. Aceste tensiuni existau atât între diferitele tabere politice, cât și în conștiința personajelor principale.
Foarte interesant e cum cele două observă că teoriile politice se răsfrâng și în restul activității umane, chiar în definirea relației de cuplu și, mai mult, a iubirii: „Ne purtăm de parcă cuplu ar fi începutul și sfârșitul lucrurilor. Dar constelația e mult mai complicată (…) ne izolăm în cupluri fără să înțelegem că izolarea asta produce suferință.” Cu privire la existența iubirii, se concluzionează că ea e imposibilă în societatea rusă ultra-conservatoare, în care femeia e privită drept o existență inferioară. Așadar, iubirea „e izolată în ilegalitate”. Se poate remarca obsesia pentru o unitate pierdută și care e căutată cu ardoare prin procesul de egalizare.
O întrebare esențială pe care o propune lectura se referă la definirea revoluției, iar personajele se pierd oscilând între teoretizări din ce în ce mai abstracte și inaccesibile maselor și participarea la greve, ședințe și întâlniri clandestine. Titlul e cel care explică geneza și durata revoluției și face aluzie la concepția presocraticului Heraclit, care considera că elementul fundamental al realității e focul. O consecință a acestei axiome e că schimbarea permanentă e singurul lucru real. Astfel, revoluția odată începută nu se termină niciodată. Mai târziu, în carte se face referire la ferigi, vechimea acestora și faptul că sunt necesare pentru apariția pădurilor; metaforă evidentă la rolul revoluționarului în colectivitate.
Kollontai și Armand sunt bine individualizate, iar autoarea face succint, dar nu lipsit de profunzime, radiografii secvențiale ale psihicului lor, uneori prin enunțarea directă a gândurilor, alteori prin relatările epistolare. Ambele își modelează și sacrifică viața intimă și jonglează periculos cu destinul familiilor lor, conștiente de povara responsabilității.
Consider esențială citirea acestei docudrame în care Paula Erizanu reușește să păstreze acuratețea istorică și simultan să practice o tehnică narativă ce expune toate problemele de mai sus, fără a lasă cititorul copleșit de ele. Cred că e un must-read pentru cei interesați de istoria teoriilor politice și un apel către redescoperirea vitalității feminine.
