Sînt rugat tot mai des să recomand o carte luminoasă, optimistă, care să binedispună, iar în perioada asta – care să se potrivească şi cu Crăciunul. Exact o astfel de carte e Motanul care voia să salveze cărţile, de Sōsuke Natsukawa (Editura Litera, 2022, trad.: Iolanda Prodan), care e la fel de bună şi luminoasă precum Din cer au căzut trei mere, de Narine Abgarian (Humanitas Fiction) şi care e minunată şi pentru un cadou de Crăciun.
Ambele romane încep în situaţii foarte complicate de viaţă. Din cer au căzut trei mere – într-un sat pierdut undeva prin munţii Armeniei, în care mai trăiesc doar cîţiva bătrîni şi e clar că sfîrşitul e aproape şi toţi locuitorii satului sînt conştienţi de asta. „Motanul care voia să salveze cărţile” începe cu „Bunicul nu mai este”, iar protagonist e Natsuki Rintaro, care, după moartea mamei lui, de cînd abia intrase în clasele primare, locuieşte cu acest bunic care „s-a stins… Un verb ciudat în limba japoneză, scris din trei ideograme: una e pentru adjectivul mare şi încă două pentru verbele a pleca şi a trăi. Straniu, nu-i aşa? Scrise unul lîngă celălalt, verbele a pleca şi a trăi înseamnă a muri”…
Natsuki e un adolescent obişnuit, timid, „blînd şi calm”, căruia cel mai mult îi place să-şi petreacă timpul citind în anticariatul bunicului (care, la rîndul său, fusese „tăcut din fire, dar cînd discuta despre cărţi, se entuziasma: ochii lui înguşti începeau să-i strălucească, rîdeau, iar vorbele pe care le rostea îi trădau dragostea pentru cărţi”), pe care iată că-l moşteneşte cu totul pe neaşteptate pentru el. Băiatul e total depăşit de situaţie cînd se trezeşte singur, nu se mai duce nici măcar la şcoală, şefa clasei, îndrăzneaţa Yuzuki Sayo, fiind nevoită să-i aducă conspectele cu temele pe care el le pierde. În acest moment apare la anticariat Tigruţ, un motan tărcat care vorbeşte precum Behemot („Nu te panica, patroane, îi şopteşte motanul. Pe mine nu mă poate vedea oricine. Numai oamenii speciali, şi nu oricînd şi oricum, ci doar în condiţii speciale”), care-l convinge că de el depinde salvarea cărţilor de la omul care sechestrează cărţile, apoi de la omul care le mutilează şi de la comerciantul de cărţi. Astfel Natsuki intră cu motanul în aceste labirinturi foarte periculoase, aventuri din care ies mereu învingători în primul rînd datorită iubirii celor doi prieteni pentru cărţi, dar şi bunicului, ale cărui sfaturi esenţiale despre cărţi, lectură, editori, literatură, prietenie, viaţă şi le aminteşte băiatul în aceste clipe complicate („Rintaro, să citeşti o carte e ca şi cum ai urca un munte. (…) Nu citeşti o carte doar de plăcere, doar ca să te distrezi, să te simţi bine. Uneori trebuie să citeşti acelaşi rînd de mai multe ori, cu atenţie. Alteori, stai cu capul în mîini şi înaintezi foarte încet. Dar eforturile tale nu sînt în zadar, căci la capătul lor ţi se deschide o nouă perspectivă asupra lumii, vezi lumea cu alţi ochi. E ca atunci cînd urci un munte. Urci tot mai sus, şi mai sus, iar la capătul unui drum lung şi anevoios ţi se deschide o panoramă superbă. (…) E minunat că lectura îţi aduce bucurie, dar nu uita că nici atunci cînd urci pe munte nu vezi doar peisaje superbe. Să nu spui niciodată că urcatul e anevoios, doar fiindcă pe munte sînt cărări abrupte. Să urci muntele pas cu pas, pe o cărare anevoioasă, chiar dacă îţi este greu, face parte din plăcerea şi bucuria urcuşului. (…) De vei urca vreodată pe un munte, alege să urci pe un munte înalt. Cu cît e mai înalt muntele pe care-l urci, cu atît ai şanse mai mari ca, odată ajuns în vîrf, să vezi un peisaj superb”). În incursiunile lor eroice intră şi Yuzuki Sayo, care este răpită de un astfel de personaj negativ, dar o salvează Natsuki Rintaro şi o aduce acasă („- „Bine ai venit acasă” e replica cea mai potrivită? o întreabă Rintaro. / – Greşit, răspunde Sayo, scuturînd din cap. / Băiatul o priveşte nedumerit. / – „Crăciun fericit!”, aşa se spune, zice ea, rîzînd. / Nu e obişnuit să audă o astfel de urare, dar, ciudat, îi place cum sună. / – Crăciun fericit! îi răspunde el, cu un zîmbet”).
Apropo de responsabilitatea recomandărilor, Yuzuki Sayo, care nu prea citeşte, îl roagă pe Natsuki Rintaro să-i recomande şi ei nişte cărţi. Băiatul o ia încet, mai întîi propunîndu-i să citească poveşti de dragoste scrise de clasici (Jane Austen, Stendhal, Gide, Flaubert), iar cînd cere şi alt gen de literatură, o sfătuieşte să citească „Un veac de singurătate”, dar Yuzuki îi reproşează că nu înţelege „nimic din ce scrie aici”. Totuşi se lasă convinsă s-o citească pînă la capăt, dar „dacă nu e interesantă, să ştii că mă supăr pe tine. / – De ce? A scris-o Garcia Marquez, n-am scris-o eu. / – Păi, tu mi-ai recomandat-o, nu autorul!”
Eu vă recomand fără nici o ezitare „Motanul care voia să salveze cărţile”, bestseller internaţional, tradus în 38 de limbi. Lectură plăcută şi utilă!
Sōsuke Natsukawa, Motanul care voia să salveze cărţile, Editura Litera, 2022, trad.: Iolanda Prodan.
