„Montana”, debutul lui Alexandru Popescu

Îmi place aproape orice import artistic din Republica Moldova. Probabil pentru că mereu am sentimentul că e ceva care pleacă de acasă tot spre acasă. Piața muzicală a ultimilor ani (și nu numai) a avut în bună măsură coordonate basarabene, fie că ne referim la partea mainstream (Irina Rimes, Carla’s Dreams, The Motans), fie că ne raportăm la culoarul mai nișat dat de Alexandrina Hristov, Trigon sau Surorile Osoianu, la trupe și proiecte pe care le știm dintotdeauna, ca Alternosfera, Gândul Mâței, Cuibul și, pentru cei ce au avut noroc să îl descopere, Vadim Ivanov sau la interpreți din zona unionistă și folclorică, precum Doina și Ion Aldea-Teodorovici sau Nicolae Sulac. Din punct de vedere cinematografic, au fost câteva producții care au devenit relativ cunoscute și publicului de pe malul drept al Prutului, dintre care aș aminti La limita de jos a cerului (2013), Anișoara (2016, un film regizat de un veritabil Kim Ki-Duk dintre Prut și Nistru) sau Lăutarii (1974). Nu îmi e clar încă de ce întârzie să apară și la noi pelicula Carbon, lansată anul trecut și care beneficiază de multe proiecții în diasporă. Cu toată lipsa de informare în domeniul artelor vizuale, tot am auzit și văzut expoziții a doi artiști basarabeni remarcabili: Ghenadie Popescu și Marc Verlan.

Am făcut această scurtă trecere în revistă pentru a remarca faptul că, deși în majoritatea domeniilor artistice frontiera e destul de fluidă, în ceea ce privește piața de carte lucrurile stau radical diferit. În afara scriitorilor basarabeni care publică la edituri românești și/sau trăiesc în România, ca Vasile Ernu, Mihail Vakulovski, Dumitru Crudu sau Vitalie Ciobanu, restul autorilor moldoveni contemporani ajung extrem de greu să fie citiți în România. Situația nu se reduce doar la ultimii ani, autori basarabeni consacrați ca Vladimir Beșleagă sau Leo Butnaru sunt aproape necunoscuți publicului larg de aici. Un rol esențial în apropierea literaturilor din cele două țări îl are editura Cartier, care publică atât autori moldoveni, cât și români, și care beneficiază de o expunere bună, dar și recentul proiect lansat de librăriile Cărturești Raftul autorilor basarabeni (cu o selecție făcută de Moni Stănilă).

Romanul Montana, publicat anul trecut de editura Arc la Chișinău, marchează debutul lui Alexandru Popescu. Trebuie să recunosc că subiectul reprezintă o fascinație pentru mine și aș fi citit cartea indiferent de calitatea ei. Se întâmplă, spre bucuria mea, să fie și una foarte bună, complexă și deloc tezistă. Titlul, numele unei mărci de ceasuri foarte populare în Moldova ex-sovietică, e unul de esență care încapsulează motivele fundamentale ale narațiunii: relația tăcută tată-fiu și întreruptă prematur, măsurarea unui timp mort, care se scurge cu altă viteză și în care protagonistul cade deseori abisal și motivul artefactului blestemat care te obligă la confruntarea cu trauma, devenită acum materială.

Romanul e scris pe două planuri: unul prezent, în care îl cunoaștem pe Josan Ivan Gheorghe, un imigrant din Republica Moldova ce lucrează în Regatul Unit, iar cel de-al doilea (care se va dovedi a fi și cel mai interesant) în care avem același protagonist în urmă cu treizeci de ani, iar acțiunea e plasată în orașul Bender (Tighina) din Republica Socialistă Moldovenească. Cred că Transnistria e un spațiu literar extrem de fecund, dar din motive care îmi scapă, prea puțin exploatat. Îl întâlnim în câteva documentare, în unele poezii ale lui Alexandru Vakulovski și cel mai bine reliefat în romanul Educație siberiană (Nicolai Lilin, 2013), roman ce explorează universul infracțional și anarhic în Transnistria din ultimii ani ai Uniunii Sovietice. 

Protagonistul e bolnav de epilepsie și măcinat de traume din trecut, mai mult e forțat să se întoarcă în orașul natal după ce mama lui suferă un atac de cord. Se poate reproșa inițial caracterul clișeic al desfășurării acțiunii din planul prezent, e o temă prea des întâlnită cea a imigrantului din est-european cu un trecut încurcat pe care nu l-a depășit și bolnav de ceva la granița dintre psihiatrie și neurologie. Se mai poate reproșa că analiza psihologică poate nu merge suficient de departe, deși un flux continuu al gândurilor e de factură pragmatică sau care narează instincte. Însă toate aceste critici pălesc în fața forței autorului de a descrie niște momente unice (după care tânjeam) din copilăria sa pre și post război ruso-moldovenesc din 1992 (un alt eveniment istoric care e mai degrabă ignorat literar, deși mustește de potențial).  Cum tatăl său e angajat la Căile Ferate, Ivan locuiește izolat de restul orașului, într-o jumătate de vagon de tren împreună cu mama, sora sa și o adunătură pestriță de muncitori. Baza, așa cum era numita zona de vagoane destinată locuințelor, va deveni un loc din care Ivan avea să iasă foarte târziu și o va purta mereu cu sine. Fracturi, decese ale unor prieteni apropiați la vârste fragede în accidente violente, moartea tatălui, găsit împușcat în timp ce încerca să sară gardul Bazei la începutul războiului, violul iubitei sale de către niște militari (la care e martor) îl bântuie perpetuu și i se înșiră în fluxul conștiinței, declanșând atacuri de panică. E o frescă extrem de atent îngrijită descrierea vieții din Bază, fapt ce ne oferă o imagine despre întreaga Uniune Sovietică de atunci, alcătuită din baze în argoul lui Popescu, ce sunt veritabile monade leibniziene sociale. Relațiile personale care se țes între personaje se deformează teribil, devin micro-istorii care suferă de gigantism, un bun exemplu e Denis care, deși bătut și umilit de separatiști, acum se gândea să accepte un post în armata lor, Vlad Petrenco sau Boris Efimovici, devenit paznicul Bazei.

Atacul de cord al mamei devine un motiv suficient de puternic pentru Ivan de a trece ilegal așa-numita frontieră nistreană în Dacia lui Denis și de a-și începe un soi de xeniteie, doar că divinul său se reducea acum la idolatria unei copilării problematice. Însăși alegerea de a pleca la studii în Marea Britanie pare a fi dictată profetic, de a se duce să locuiască într-un loc în care se simte cel mai străin ca apoi la întoarcere să mai poată recupera ceva fizic, palpabil. Acest lucru se materializează într-un ceas, Montana, pe care tatăl său nu mai apucase să îl ofere și care era ascuns în fostul beci din Bază. De aici, drumul stropit cu mult alcool spre conflictul cu separatiștii e destul de scurt.

Finalul e destul de abrupt și oferă în persoana lui Vlad Petrenco, unul dintre cele două personaje preferate ale mele, imaginea destinului dramatic al colapsului și neputinței, a consecințelor de dinainte de tine care te feliază. Al doilea personaj preferat de mine, deși episodic, cred că are o bogată încărcătură simbolică, Dima Bankov: un tânăr foarte credincios care instituie un ritual agnostic, anume la orice înmormântare bagă un tirfon în sicriu, explicând că așa Dumnezeu o să știe că cel mort a fost cfr-ist și, deci, a muncit din greu. Cred că acest personaj este o expresie metonimică și adaptată a nebunilor întru Hristos, specifici spațiului ortodox rusesc.

Romanul e extrem de vizual, iar personajele capătă gradual proporții. E lectură extrem de recomandabilă care sondează natura umană în fața unor problematici sociale atipice și nerezolvate.