„O nemişcare densă
punea rapid stăpînire pe insulă”
Romanul Poliția Memoriei (Yōko Ogawa), scris în memoria Annei Frank, a apărut în Japonia în 1994, iar după traducerea lui în engleză din 2019 s-a aflat în topul celor mai bune cărţi ale anului şi a cîştigat premii importante, precum American Book Award 2020, a fost finalist la premii prestigioase (National Book Award 2019 și International Booker Prize 2020), nominalizat la Best Translated Book Award 2020 și World Fantasy Award 2020, e în curs de ecranizare la Amazon Studio, tradus în peste 30 de limbi (în română este tradus – de Raluca Nicolae – din japoneză).
Acţiunea acestui roman distopic are loc pe o insulă, exact ca-n cel mai recent roman al lui Evgheni Vodolazkin, Istoria insulei, şi este despre memorie, cum e şi În amintirea memoriei de Maria Stepanova – alte două romane publicate recent la Humanitas Fiction. Doar că dacă Maria Stepanova încearcă să reconstruiască istoria familiei după amintiri, memorie şi obiecte, fotografii, cărţi, la Yōko Ogawa e exact invers – pe insula din „Poliția Memoriei” dispar obiecte, iar oamenii le uită nu numai pe ele, ci şi denumirile lor, uită cuvinte şi nu mai au nici amintiri despre ele („Insula noastră era un petic de pămînt în mijlocul unui imens ocean pustiu, iar oamenii de pe ea, inclusiv eu, uitau foarte uşor”). Niciodată obiectele nu dispar fără urmări traumatizante, pentru că ele înseamnă amintiri despre oamenii dragi. Cînd cei de la Poliția Memoriei golesc camera tatălui protagonistei (fost ornitolog), lasă în urma lor nu numai un gol fizic, ci distrug şi toate amintirile despre tatăl ei, spune protagonista fără nume (probabil că şi numele au fost interzise, că, în afară de redactorul R şi cîinele Don, nimeni nu mai are nume). Cînd se duce să arunce trandafirii declaraţi dispăruţi la rîu, vede o doamnă foarte elegantă, care smulgea petalele cu delicateţe şi le arunca în apele rîului. „Sînt cea din urmă şi cea mai frumoasă amintire de la tatăl meu”, a spus. Imediat după ce dispare un obiect, oamenii le iau din casele lor şi le aruncă în rîu sau le dau foc, supravegheaţi de cei de la Poliția Memoriei („nu avem de ce să ne cramponăm de amintiri nefolositoare”), care după aceea îi urmăreau, făceau percheziţii, iar pe cei – foarte puţini, excepţiile, practic – care ascundeau obiecte dispărute sau se încăpăţînau să nu le uite îi vînau, îi arestau şi dispăreau şi ei. E vorba şi de o îndoctrinare cruntă aici, şi de teroare, frică, şi supunere, pentru că nimeni nu se opune, toţi execută şi nici măcar nu crîcnesc; Yōko Ogawa nu spune pe cine apără Poliţia Memoriei şi ordinele cui le execută, dar cel mai degrabă e vorba de stat, un stat dictatorial, totalitarist, evident – iată că romanul e şi politic.
Protagonista cărţii este o tînără scriitoare care, după moartea părinţilor, rămîne singură în casă. În cea mai mare parte a timpului scrie şi se întîlneşte doar cu doi oameni – bătrînul prieten de familie şi redactorul R., la un moment dat urmărit de Poliția Memoriei, aşa că-l convinge să se ascundă în camera secretă din casa ei, refăcută de bătrîn. Redactorul R. face parte din acei foarte puţini oameni de pe insulă care n-au uitat nimic, cum a fost şi mama ei, sculptoriţă care ascundea în sculpturile ei obiecte dispărute – un personaj fabulos. Cei ca ei, dacă scăpau nearestaţi (mamă-sa a fost depistată, pînă la urmă), ori încercau să evadeze pe mare (s-a întîmplat doar o dată, că şi vapoarele dispăruseră), ori trebuiau să se ascundă în camere secrete. Dispar, unul cîte unul, parfumul, panglica, clopoţelul, smaraldul, timbrul, vapoarele, păsările, trandafirii, fotografiile, fructele, calendarele, romanele, apoi încep să dispară organele oamenilor, mai întîi piciorul stîng, apoi braţul drept şi tot aşa, pînă le rămîne numai vocea, care va dispărea şi ea. S-au salvat doar cei care s-au opus şi au refuzat să uite, chiar dacă asta îi putea costa viaţa.
După ce a fost dat dispărut romanul, scriitoarea n-a mai putut să scrie la cel de-al treilea roman al său, poate la fel de impresionant precum romanul lui Yōko Ogawa, şi s-a angajat… dactilografă („Zilele se scurgeau monoton. Mergeam la serviciu”). Pînă la urmă l-a terminat, totuşi, dar asta doar datorită insistenţelor lui R. Un roman despre o dactilografă care intră într-o relaţie cu profesorul ei şi care-şi pierde vocea, maşina de scris ajutînd-o inclusiv cînd fac dragoste. Cînd e întrebată ce vrea de ziua ei, îi scrie că vrea panglici pentru maşina de scris, să poată comunica cu el, că îi e frică să nu dispară şi panglicile, deci frica de dispariţii trece din viaţă în literatură. Un roman despre uitare, supunere şi pierdere (căci dactilografa nu-şi pierde doar vocea), aşa cum e şi Poliția Memoriei, roman foarte intens, care te ţine în priză de la prima la ultima propoziţie, o poveste foarte tare care se citeşte cu plăcere, dar te și pune pe gînduri. Lectură plăcută şi utilă!
Yōko Ogawa, Poliția Memoriei, Humanitas Fiction, 2021 (trad.: Raluca Nicolae).
Text publicat în varianta electronică și cea tipărită a Revistei Golan, nr. 2, ediția de iarnă 2021-2022.
