Era o zi însorită și rece de noiembrie aceea în care am decis să ies din casă, după câteva zile grele, și să mă plimb. Invariabil, ca de fiecare dată, am ajuns la librăria din apropiere și am intrat înăuntru, fără să caut ceva anume. Ba nu, căutam totuși ceva. Senzația familiară de a mă afla printre posibilitățile infinite dintre coperțile care mă înconjurau; mângâierea dată de firescul pe care mereu l-am simțit în preajma cărților; liniștea și alinarea unui timp lipsit de grabă, în care datul paginilor nu se face pentru a ajunge undeva, ci doar așa, de dragul de a te lăsa surprins. Căutam alinarea dată de cărți. Mi-am luat câteva volume, am urcat la etaj, lângă fereastră, și m-am așezat pe un fotoliu confortabil ca să le răsfoiesc în liniște. Cartea Alinării, despre care voi scrie în rândurile de mai jos, era printre ele. Am deschis-o la întâmplare, cum fac de fiecare dată. Nu am căutat cuprinsul, nu am citit coperta a patra. Am știut de la primele cuvinte că era exact ceea ce aveam nevoie la acel moment, așa că am cumpărat-o, m-am întors acasă și am început să o citesc.
De atunci, Cartea Alinării stă pe noptieră și mi-a devenit un foarte bun prieten. Un prieten neașteptat, pe care încă nu l-am întâlnit în carne și oase pe această lume și care, cred acum, nici nu poate exista. Dar el a luat forma unei cărți și eu sunt mulțumită că s-a întâmplat așa.
Dacă ai simțit vreodată că ți s-au înecat atât de tare corăbiile încât nu mai întrevezi nicio șansă de a le recupera, dacă fundul prăpastiei în care ai căzut pare de neatins, deși tu ești în cădere liberă de ceva vreme, dacă ai obosit teribil să te lupți cu toate stările grele prin care treci de mult timp și, cel mai important, dacă pe lângă toate astea, simți că ești al naibii de singur, atunci cartea asta este pentru tine. La fel cum a fost (și este) și pentru mine. Nu o să-ți rezolve problemele și nici nu va înlocui oameni care să te țină în brațe, nu o să-ți răspundă la cele mai usturătoare întrebări și nici nu îți va oferi soluții miraculoase, sfaturi sau planuri pe care să le urmezi ca să te simți mai bine. Departe de a fi o carte de self-help, este o carte vie care te poate ține de mână atunci când durerea e prea mare ca să mai vorbești despre ea, să o exprimi, să o integrezi.
Ca fiecare lucru cu profund impact de pe lumea asta, scrisul poate ajunge la oameni, la mulți oameni, doar atunci când vine din experiență directă. Cred că e greu sau aproape imposibil să scrii despre ceva ce nu ai trăit visceral. Despre ceva ce nu te-a restructurat pe dinăuntru. Despre experiențe care nu te-au modelat în cele mai ascunse colțuri ale ființei tale. Poate de aceea Cartea Alinării a avut efectul acesta asupra mea (și aș fi curioasă să aflu dacă și asupra altor cititori), căci se simte puternic că vine din trăire.
Matt Haig este un autor englez în mare vogă la momentul actual, cunoscut datorită cărților de ficțiune și non-ficțiune pentru adulți și copii (Biblioteca de la miezul nopții, Umanii, Cum să oprești timpul? Gânduri de pe o planetă nervoasă, Câteva motive să iubești viața, Un băiat numit Crăciun, Spiridușa adevărului). Cărțile sale de non-ficțiune sunt inspirate în mare parte din experiențele pe care le-a trăit în urma căderii nervoase suferite la vârsta de 24 de ani, ulterior diagnosticată ca tulburare de anxietate și depresie.
Ce mi se pare de o frumusețe covârșitoare la Cartea Alinării este tocmai că pune în cuvinte un proces alchimic: extragerea celei mai importante esențe pe care cineva care aspiră continuu la vindecare o poate lua din experimentarea depresiei. Dincolo de victimizare, de lamentări, de durere insuportabilă, de senzația că efectiv nu mai ai putere, dincolo de pasul de a renunța la viață și de multe alte trăiri asociate depresiei și anxietății, stă un miez. Un miez simplu de speranță. Atât de simplu, încât de cele mai multe ori nu poate fi văzut decât după ce ai trecut prin iad. Cartea Alinării este despre acest miez. Despre iubire de oameni, blândețe, empatie. Despre durerea intrinsecă faptului de a fi viu, de care nu putem scăpa atâta timp cât trăim, dar pe care, ușor-ușor, o putem sublima, transforma, accepta.
Cartea poate fi citită cap-coadă sau deschisă la întâmplare, căci scurtele pasaje nu au legătură unele cu altele. Totuși, recomandarea mea este să fie citită de la început până la sfârșit la o primă lectură, pentru că în felul acesta chiar se poate simți acea alinare din titlu. Intri în rezonanță cu energia cuvintelor și chiar dacă notele nu au legătură unele cu altele, ai să vezi că toate converg spre același punct: tu, întreg, aici, acum. Dacă ar fi să aleg câteva „subiecte” pe care le abordează Matt Haig, aș aminti: capătul (puterilor), sensul (vieții, al tău), valoarea (ta imanentă), cunoașterea (de sine). Scrisă ca un dialog cu cititorul, capătă și mai multă forță în a transmite autenticitate și sinceritate. Ca și cum acel prieten bun de care aminteam la început ți-ar vorbi cu vulnerabilitate și înțelegere despre ceea ce oamenii ocolesc cel mai mult să-și spună unii altora (și au cea mai mare nevoie să audă).
Modul în care citesc de obicei cărți implică post-it-uri lipite pe paginile la care vreau să revin. În cazul de față nu m-am putut folosi eficient de ele, pentru că ar fi însemnat câte un post-it pe fiecare pagină. Astfel că am citit cartea de trei ori, în trei momente diferite, iar acum o țin la îndemână și o deschid ori dimineața, după ce mă trezesc, ori seara, înainte să sting becul sau de fiecare dată când simt nevoia să mă opresc din iureșul gândurilor și să mă întorc la mine.
Traducerea titlului mi se pare foarte reușită în limba română. The Comfort Book în engleză devine Cartea Alinării în română și mi se pare unul dintre puținele cazuri în care titlul tradus e mai bun decât originalul.
Am oferit cartea oamenilor care îmi aduc alinare și lista celor care o vor mai primi rămâne deschisă. Avem nevoie de cărți care să ne fie alături așa cum această carte o poate face fără echivoc. Pentru că ritmul lumii, angoasele ei, problemele care sar în aer la fiecare pas sunt deja prea mult pentru noi.
În încheiere, las citatul la care am deschis cartea special pentru această recenzie. Și sper să-ți fie de folos ție, cel care citești acum, cel puțin la fel de mult cum mi-a fost și mie.
Fericirea apare atunci când uiți cine se așteaptă să fii. Și ce se așteaptă să fii. Fericirea e un accident care ține de acceptarea de sine. E aerul călduț pe care-l simți când îi deschizi ușa celui care ești.
