La începutul secolului trecut, Rusia trecea printr-o perioadă de ascensiune economică accelerată dublată de mari sfâșieri social-politice interne. Isteria privind o potențială revoluție și răsturnarea monarhiei autocrate atinsese asemenea cote în rândurile oamenilor statului, încât aceștia erau în căutarea unor noi și noi căi de gestionare a nemulțumirii populare. În același timp, Rusia era în plină expansiune în Extremul Orient, căutând să-și instaureze controlul deplin asupra unor regiuni tradițional chineze ochind, în perspectivă, și peninsula coreeană. În aceste zone, interesele rusești au venit în conflict cu cele ale unei țări aflate, la rândul ei, într-o creștere economică și militară explozivă, care tocmai își descoperea propriile valențe imperiale – Japonia.
O anumită parte a elitei politice ruse a ajuns să vadă în războiul cu Japonia un debușeu pentru tensiunile interne din societatea rusă și, în același timp, un instrument de mobilizare a energiilor Rusiei pentru realizarea unei dominații depline în Extremul Orient. Astfel, negocierile diplomatice cu Japonia pentru stabilirea unor zone de influență au fost torpilate cu bună știință, partea rusă oferind chiar de la început Japoniei condiții umilitoare. Situația a fost manevrată spre război.
Unul dintre principalii susținători ai războiului a fost ministrul de interne al Imperiului Rus, Veaceslav Pleve. În ianuarie 1904, la izbucnirea ostilităților, acesta a avut o discuție cu ministrul de război, generalul Aleksei Kuropatkin, numit după câteva săptămâni comandant al Armatei Manciuriei, care cuprindea întregul efectiv de trupe ruse implicate în războiul cu Japonia. În cadrul discuției, Kuropatkin l-a acuzat pe Pleve că fusese singurul membru al cabinetului de miniștri care-și dorea războiul. În replică, Pleve i-a spus: Aleksei Nikolaevici, nu cunoașteți situația internă din Rusia. Pentru a ține în frâu revoluția, avem nevoie de un mic război victorios*.
Zis și făcut. Aproape. Războiul nu a fost mic – a durat un an și jumătate – și nu a fost victorios – rușii au pierdut aproape toate bătăliile importante, începând de la asediul japonez al Port-Arthurului, pierdut de ruși, continuând cu bătălia de la Mukden și cu cea de la Tsushima. În bătălia de la Mukden, cea mai mare confruntare pe uscat de dinainte de Primul Război Mondial, s-au confruntat jumătate de milion de soldați din ambele tabere, trupele ruse fiind înfrânte și obligate să se retragă pe o distanță de aproape 200 de kilometri nord de zona confruntărilor. Înfrângerea administrată de japonezi în cea mai mare bătălie a războiului l-a costat pe Kuropatkin funcția de comandant al Armatei Manciuriei. Însă adevărata umilire abia urma să vină.
În mai 1905, flota militară rusă s-a ciocnit cu cea japoneză în proximitatea arhipelagului Tsushima, situat între Japonia și Coreea. Japonezii au pierdut 3 nave, iar rușii – 21 distruse și scufundate și alte 6 luate la abordaj și sechestrate de japonezi. Doar 4 din cele 30 de nave rusești au supraviețuit bătăliei. După înfrângerea de la Tsushima, una din cele mai usturătoare din istoria militară rusă, conducerea Imperiului Rus a început să accepte perspectiva păcii cu Japonia. Dar până la încheierea acesteia, în august-septembrie, japonezii au reușit să mai desfășoare o operațiune ofensivă de amploare în iulie, ocupând jumătatea de sud a insulei Sahalin, care a rămas a Japoniei până în 1945.
Este adevărat că a existat o oarecare grabă din partea Japoniei să obțină încheierea cât mai rapidă a păcii pentru a-și securiza victoriile militare, având în vedere că Rusia ar fi putut să realizeze un alt mare val de mobilizare, dispunând de resurse umane și materiale mult peste cele japoneze. De asemenea, Japonia nu și-a văzut îndeplinite toate obiectivele propuse de la acordul de pace, mediat de președintele SUA, Theodore Roosevelt, și semnat la Portsmouth – de exemplu, nu a obținut de la Rusia plata reparațiilor militare. Însă asta nu schimbă cu nimic realitatea celei mai dure înfrângeri administrate Rusiei într-un război din perioada modernă, mult peste cea din războiul din Crimeea (1853-1856).
Distragerea atenției populației de la politica internă
Din 1905 încoace, expresia „micul război victorios” este folosită în Rusia cu ironie, descriind o linie politică de distragere a atenției populației de la eșecurile din politica internă. Aparent paradoxal, decizia împăratului rus Nicolae al II-lea de a-și organiza un ”mic război victorios” împotriva japonezilor, un popor profund desconsiderat și subestimat de ruși, inclusiv pe motive de discriminare rasială, în loc să „țină în frâu” revoluția, după cum își dorea ministrul Veaceslav Pleve, a accelerat-o. În ianuarie 1905 izbucnește Prima Revoluție Rusă, durând până în 1907 și determinând autoritățile de la Petersburg să autorizeze instituirea primului parlament al Rusiei și multe libertăți cetățenești anterior inexistente. Apropo, nici ministrul Pleve n-a scăpat de ceea ce se temea cel mai mult – în iulie 1904, la jumătate de an după ce-și obținuse jucăria, „micul război victorios”, Veaceslav Konstantinovici Pleve a fost ucis de eserul** Egor Sozonov cu o bombă pe care acesta i-a aruncat-o în caretă.
În 2022, la fel ca în 1904, conducerea Rusiei de astăzi se află în situația de a se confrunta atât cu Ucraina, pe câmpul de luptă, cât și cu mânia justificată a întregului mapamond – cu mici excepții. Atât Japonia în 1904-1905, cât și Ucraina în 2022, beneficiază de o puternică susținere occidentală, inclusiv cu armament și know-how. Procesul de occidentalizare a afacerilor militare ale Ucrainei în 2014-2022 poate fi comparat cu cel de modernizare și dotare tehnică a armatei japoneze în perioada anilor 1875-1900. Mai mult decât atât, populația Rusiei în 2022, puțin peste 140 de milioane de oameni, este similară cu cea a Imperiului Rus în 1904 (141 de milioane), iar a Ucrainei (43 de milioane) este similară cu cea a Japoniei în 1904 (46 de milioane).
Considerând evoluția situației pe fronturile războiului din Ucraina și devoalarea armatei ruse drept una ineficientă și slabă având în vedere mărimea, puterea de foc și miturile anterioare privind invincibilitatea ei, nu ar fi deloc exclus să vedem o finalizare a actualului război într-o manieră similară cu cea din războiul ruso-japonez. Mai ales că, spre deosebire de Japonia, care în 1904 era și ea un imperiu în plină ascensiune la fel ca Rusia, niciuna dintre bătălii neavând loc pe teritoriul japonez sau rus, ci în China subjugată de ambele imperii, Ucraina de astăzi este o țară care-și apără existența statală, ființa națională și viitorul european, pașnic și democratic într-un război nedorit de ea și declanșat în mod neprovocat de către Rusia, un imperiu wannabe cu o armată care a vrut să pară un tigru siberian — însă nu i-a reușit să scoată la lumină decât un tigru de hârtie.
Mai rău e că Rusia lui Vladimir Putin n-a învățat lecțiile cuvenite de la Rusia lui Veaceslav Pleve. În războiul cu Japonia, Rusia a pierdut într-un an și jumătate, potrivit celor mai echilibrate estimări, peste 60.000 de oameni, morți din cauza luptelor, a rănilor, a bolilor, alte sute de mii de soldați și civili fiind afectați de contuzii, răni și boli. În războiul cu Ucraina, partea rusă are deja peste 12.000 de morți și alte zeci de mii de răniți la data de 13 martie, după puțin peste două săptămâni de confruntări militare. Până unde vor urca aceste cifre depinde doar de Vladimir Putin. Însă este clar că Ucraina în 2022, la fel ca Japonia în 1904-1905, îi refuză Rusiei șansa unui „mic război victorios”.
*Potrivit mărturiilor fostului prim-ministru al Imperiului Rus Serghei Vitte, relatate în memoriile sale. Serghei Vitte, ”Memorii”, Editura de literatură social-economică, Moscova, 1960, vol. II.
**Membru al Partidului Socialist-Revoluționar (S-R, eser)
Imagine reprezentativă: Mathias P.R. Reding
Imagine interior: Katie Godowski
