Fie că ai 25 de ani și ești mamă ori 36 de ani și conduci un business mediu care aștepți cu nerăbdare să explodeze ori abia ai împlinit 16 ani și formele abia ți se conturează pe sub tricourile largi cu formații sau cu citate din seriale celebre în anii 90, tot vei întâmpina provocări. Comentarii libidinoase, sfaturi nesolicitate, atingeri nepermise, iar asta dacă ești o femeie a naibii de norocoasă.
Oricât de mult luptăm pentru asta, femeile nu beneficiază de tratamentul pe care-l primesc bărbații. Aș putea vorbi în cifre, statistici, pe care le vei găsi la numai două sau trei click-uri distanță, dar voi fi „încă o feministă isterică” care are probleme și care „marginalizează și atacă” bărbatul.
Încă de la prima menstruație începem să simțim diferențele. Ești trasă deoparte de mamă, bunică, profesoară și ți se spune că „trupul tău este pregătit de un copil”, „că nu trebuie să te știe nimeni”, „că este ceva intim despre care nu trebuie să vorbești cu băieții”. Pe scurt, trebuie să te ascunzi și să suferi în tăcere.
Brusc, nu mai poți participa la toate orele de sport, dar tot ți se cere asta. „Ești prea slabă, ar trebui să fii mai bărbată”. Nu poți merge în toate excursiile. Ai nevoie de mai multe pauze la baie. „Aveți deja drepturi! Pentru ce mai militați?”.
Aveam 11 ani când m-am dus la doctor din cauza durerilor menstruale oribile care aveau să mă chinuie ani întregi, lună de lună. Individul era bărbat. Uscat, înalt, cu niște ochi cenușii, păr rar, tuns militărește. Mi-a zis că este normal să mă doară. Asta înseamnă să fii femeie.
Așa cum vrăjitoarele erau ucise pentru că nu se supuneau, pentru că erau altfel, pentru că misiunea lor nu era aceea de a fi mamă eroină și visul suprem nu era acela de a purta o rochie de mireasă și a spune da în fața altarului, cu aceeași ură mi se pare că sunt privite feministele în ziua de astăzi.
„Niște paria”, „niște nebune”, „ne bagă pe toți în aceeași categorie”, „niște isterice”, „niște proaste”, „ar trebui să se intereseze cine este x și ce a făcut înainte să-l numească misogin”. Mă întreb oare, toți acești oameni care generalizează feministele în felul în care se plâng că feministele generalizează bărbații s-au gândit oare care sunt toate motivele care le provoacă acea furie feminină?
Când constați că relațiile nu sunt atât de feerice pe cât îți imaginai
Am simțit acel „feminine rage” când eram chiar în prima mea relație „mai serioasă”. Aproape patru ani de viață m-am încăpățânat să cred că acea relație este „the one”. Eram o adolescentă visătoare care nu suporta să eșueze.
Tot ceea ce făceam era un soi de proiect personal. Școala. Scrisul. Cititul. Mereu voiam mai mult. Să demonstrez că sunt printre cei mai buni și totuși să nu arăt de parcă chiar m-aș fi strofocat să ajung acolo. Să nu fiu „tocilara”.
Bineînțeles, până la aproape 17 ani, când am intrat în prima mea relație, mai vorbisem cu tot felul de băieți și tipi, dar el a avut ceva diferit, ceva ce voiam să „repar”.
Uneori, cred că singurul lucru care mi-a plăcut la el a fost că era înalt peste medie și suficient de prezentabil cât să defilez cu el ca și cu o geantă de la Guess. Avea daddy issues, mommy issues și o soră care detesta femeile frumoase doar pentru că trăiau o viață cu mai puține provocări. Cel puțin așa susținea ea.
Eram prea crudă să văd toate aceste lucruri. Mi-am dat seama de asta abia după ani de zile de citit cărți de psihologie și despre relații. Pe atunci eram o foarte tânără fată care iubea mai mult ideea de relație decât pe tipul cu care era.
În acei ani în care am fost cu el am ajuns să pierd controlul. Mult timp am crezut că fiind vorba despre un proiect personal, eu am creat acel monstru. Acum tind totuși să cred că baza era greșită. Misoginia locuia în același apartament cu două camere în care trăiau el și părinții lui proaspăt divorțați care-și împărțiseră spațiile ca personajele din desene animate și se atacau în fiecare zi.
Fostul meu nu se considera misogin așa cum prostul nu se consideră prost. Pentru el era o problemă faptul că aveam o părere ok despre corpul meu. A reușit să-mi distrugă încrederea în mine cu fraze precum „ai umerii de gâscă”, „fața aia nu ți se potrivește cu corpul”, „unele au până și unghiile de la picioare mai frumoase decât ale tale”, „ești grasă”, „ești scândurică” și lista nu se oprește aici.
Apoi, îl deranja până și faptul că citeam în loc să-i fac de mâncare. Simțea că nu-mi fac datoria de femeie, de viitoare soție și de mamă a copiilor noștri fictivi. „Nu vrei să presari niște condimente pe o friptură?”, mi-a zis într-o seară în care m-a sunat și i-am spus că citeam o carte.
Cred că nu am fost vreodată atât de nefericită precum am fost în acei ani. Urmam o facultate care nu mă împlinea, eram într-o relație care mă sufoca și care mă făcea să involuez, care mă înfuria și din care, paradoxal, îmi era dificil să ies.
Tipul ăsta ajunsese să mă fac să cred că dacă ne despărțim este imposibil să mă descurc singură. Cum aveam să-mi plătesc chiria la cămin, să-mi car bagajele ori să trăiesc în „orașul lui”? Mai mult, de câte ori ne certam îmi spunea că „cine crezi că o să te mai iubească așa cum o fac eu? Nimeni nu o să se uite la tine”.
Ajunsesem să cred cu tărie în toate aceste lucruri încât el a fost cel care a rupt-o cu mine. Printr-un mesaj pe WhatsApp, după patru ani. Bineînțeles, a fost greu la început, dar apoi m-am simțit liberă cu adevărat.
Cam un an de zile după despărțire m-a tot căutat. Se spune că prima dragoste nu se uită și chiar cred că așa este. Totuși, amintirea primei mele relații nu este deloc dulce.
O palmă, un fluierat și toate acele lucruri scârboase pe care le auzi de fiecare dată când ieși din casă
Aveam 12 ani când am fost „fluierată” pentru prima dată. Eram în clasa a șasea. Corpul meu începuse deja să capete forme „de domnișoară”, dar mintea mea tot de copil era. Fundul mare și bombat era greu de ascuns, iar sânii încă necopți se vedeau prin cămășile semitransparente.
Mă întorceam de la școală când niște bărbați de peste 30 de ani au început să strige toate lucrurile pe care mi le-ar face și pozițiile în care m-ar pune. Am grăbit pasul de teamă să nu mă urmărească.
La 13 ani am început să fiu atinsă fără acord de colegii de clasă. Am primit palme pe fund, am fost prinsă de sâni, am fost imobilizată la perete. La 14 ani mă întorceam de la liceu. Am trecut pe lângă un grup de indivizi. Unul s-a întins pe stradă ca să se uite sub fusta mea.
Am fost fluierată, strigată, jignită și invitată la cafele. La 19 ani, când am făcut școala de șoferi, instructorul mă punea să merg în zone mai puțin populate și, de fiecare dată când avea ocazia, mă strângea de picior și mă atingea.
Cumva ajungi să te obișnuiești, dar tot nu poți face haz de aceste „incidente” pentru că frica că poate fi mai mult de un fluierat, un strigăt, o jignire nu dispare. Mereu trebuie să fii cu ochii în patru, să o iei pe drumurile mai lungi și mai populate, să eviți găștile de bărbați, să găsești „plase de siguranță”: să vorbești mereu la telefon, să dai share location, să îți transformi cheile într-o armă, să înlocuiești parfumul din geantă cu un spray cu piper.
Când ajungi să îți pierzi încrederea în apropiați
Timpul demască oameni. Spre deosebire de alte fete și femei care au fost puse în situații periculoase de membrii familiei, eu am fost ceva mai norocoasă.
Cu toate acestea, de-a lungul timpului am avut cunoștințe ori chiar prieteni în care am avut încredere și care s-au dovedit a fi niște misogini de ultimă speță.
Spre exemplu, acum câțiva ani, eu și iubitul meu am zis să ajutăm un „amic” de vreo 70 de ani, care fusese părăsit, din motive evidente, de soția lui. Nu avea pensie sau vreo altă sursă de venit, deci nu-și mai putea plăti chiria din centrul capitalei.
Făcea parte din „gașcă”, așa că am zis că ar fi tare fain să luăm o casă mare în chirie, pe care să o împărțim. În mai puțin de o săptămână eram deja mutați. În acel moment știam că el mai bea. Totuși, nu ne-am gândit o secundă că, de fapt, mai rare erau momentele în care era complet treaz.
Au fost multe probleme în lunile în care am trăit la comun. Pe lângă faptul că nu-și plătea chiria și „băga strâmbe” în relațiile pe care le aveam, într-o seară s-a întâmplat să rămân singură cu el. Repet, el avea 70 de ani, iar eu 22. Îl vedeam ca pe un bunic sau unchi sau orice rudă bătrână pe care mă puteam baza.
Era băut destul de bine, dar, în același timp, era și coerent. Am zis să mai stăm la povești în living. A fumat o țigară, apoi, după ce a strivit-o în scrumieră a început să tragă de mine și să mă implore să-l sărut.
Am început să tremur, să strig la el să mă lase în pace, să spun „nu” clar și răspicat de fiecare dată când el zicea „te implor, sărută-mă! Ești minunată, frumoasă, păcat că te-ai mai îngrășat”.
Am urlat la el și l-am trimis în partea lui de casă. Bineînțeles, când i-am povestit a doua zi nu mai știa nimic. Ceea ce m-a enervat a fost că după câteva zile „vina” a căzut asupra mea. Eu l-am chemat, deci eu voiam ceva de la el. Eu eram isterică.
Bineînțeles, nu a mai stat mult cu noi după acea experiență.
De ce nu râzi?
În online au tot răsărit cazuri de misoginie scârboasă și, bineînțeles, atât eu, dar și alte femei din „bula mea” am reacționat. Fie că un preot a zis o tâmpenie, o vedetă TV a declarat că femeile trebuie să mănânce bătaie ori că a fost atacată o melodie cu un mesaj feminist în care o femeie înjură, am avut ceva de spus, cum este și firesc.
Bineînțeles că au început să apară și contrareacții. Unele veneau de la străini, altele de la oameni pe care-i cunosc și de la care aveam pretenții.
Un preot a scris și publicat o carte care se numește „Dumnezeu pe înțelesul femeilor”. Din fericire trăim într-o țară liberă și, așa cum un individ sinistru a putut scrie așa ceva, și noi, „istericele” avem dreptul să-l „criticăm”.
„Fetelor, de ce nu râdeți?”, am fost întrebată în acel context. Pentru că nu este amuzant, am gândit atunci. Pentru că așa cum unii bărbați sunt deranjați fiindcă sunt puși la grămadă cu restul „agresorilor” și noi, femeile, suntem sătule să fim jignite, privite cu superioritate, pipăite, claxonate, bătute, violate etc.
Încă din preadolescență învățăm că trebuie să ne ferim de bărbați. Da, știm că nu toți sunt așa, dar atunci când vezi pe stradă o gașcă de indivizi alegi să-i ocolești din frică că ți se poate întâmpla orice. Nu te gândești că ei sunt diferiți. Riscul este prea mare.
Toate cifrele cu femei bătute și ucise pentru noi nu sunt doar cifre. Capătă chipuri. Sunt bunicile noastre, mamele noastre ori chiar noi. Faptul că nu suntem vreodată în siguranță ne provoacă furie feminină. Faptul că apropiații se pot transforma mult prea ușor în agresori. Faptul că toate comentariile stradale nu sunt complimente, ci îți provoacă greață. Faptul că un profesor îți poate pune o notă mică doar ca să te cheme la o cafea.
Mereu ni se spune că exagerăm, dar oare chiar este așa? Dacă faceți o pauză și priviți în jurul vostru, în bula voastră, nu vi se pare că sunt cam prea multe femei care „exagerează”? Nu vi se pare că sunt prea multe femei care au fost agresate?
