Firele nu ne mai conectează la nimic și la nimeni.
Autonomia este egală cu capacitatea aparatelor noastre (în special a smartphone-ului și a Macbook-ului) de a rămâne „treze” pentru sarcinile noastre, întotdeauna la dispoziția noastră în pat, în autobuz, în tren, pe display-ul mașinii ultra confortabile și safe, și în timp ce ne sorbim cafeaua cu fundul pe scaunul de toaletă privind reel-uri.
Reel-urile sunt clipuri scurte care ne reduc durata de concentrare la cea a unui pește Betta, ca cel pe care l-am avut în timpul anilor de licență. Julia a avut o durată scurtă de viață, dar aș putea să postez o poză cu ea și să-i întreb pe urmăritorii mei de pe Instagram dacă își amintesc de peștele meu și, instantaneu, Julia ar fi readusă în memorie și, virtual, readusă la viață. Aș putea astfel trage două dintre aceste concluzii: oamenii sunt sau nu atrași de pozele cu pești și dau curs sau nu dau curs apelului meu la atenție.
Atenția este egală cu volumul de inimi pe care postările noastre de pe social media le atrag, inimi sau alte tipuri de reacții permise conform politicilor Instagram, conform politicilor Facebook, deoarece FB a cumpărat Ig și, în sfârșit, conform politicilor Meta, care le încapsulează pe ambele. Gradul de plăcere al publicului este determinat de similitudinea postării respective cu alte postări, grad evaluat printr-un criteriu neutru numit hashtag (simbolul #), care mă îndeamnă către grupul „meu” de oameni conform algoritmului. Deci, dacă pun hashtag-ul #pareidolia în descrierea pozei mele cu o nucă, în care văd o cască de gladiator și un cap de berbec, șansele să atrag atenția oamenilor interesați de același fenomen ca și mine cresc simțitor, cresc și like-urile, pentru că altfel cine ar da inimă unui fenomen prin care oamenii văd lucruri familiare în imagini abstracte sau vagi?
O poză NU este un obiect, ci un simbol al virtuții. Virtutea înseamnă aici 30% timp petrecut pentru a surprinde fotografia „perfectă” și 70% efort depus pentru editarea imaginii până când procentajul de 30% menționat mai sus se reduce la nimic, devine de nerecunoscut, hides in plain sight, așa cum ne place să spunem în ultimii ani. Făcând ca fotografia inițială să-și piardă contrastul natural, iluminarea etc., ne inserăm în terenuri familiare și pierdem teama de alienare care izvorăște din observarea reflexiei noastre în oglindă.
Oglinzile sunt scoase din uz în anii 2020, deoarece telefoanele surprind versiuni „mai bune” ale noastre, ceea ce este de fapt ceea ce căutăm atunci când ne uităm la noi înșine.
Sinele nostru a devenit un defect pe care ne străduim să-l ascundem, un concept abstract în care doar comunitatea old souls (căci fiecare are acum propria comunitate, chiar și cei ostracizați, ceea ce face cuvântul să-și piardă sensul), grupurile nostalgice și generațiile vechi mai cred. Generațiile mai în vârstă, din care fac parte părinții copiilor de acum, se luptă să țină pasul cu fiii și fiicele lor, dar vederea lor slăbită și mâinile tremurânde nu pot face față instrumentelor de editare din zilele noastre. (Valabil cel puțin pentru Gen X care a dat naștere la copii din Gen Z.)
În zilele noastre ne este frică să nu pierdem conexiunile pe care deja le-am pierdut, ne este teamă că I.A. ne va fura locurile de muncă, dar în aceeași măsură ne bucurăm de beneficiile ei, suntem atrași și dezgustați în mod simultan de numărul de cărți self-help și de ghidurile „Arta de a…” care umplu rafturile librăriilor noastre preferate.
În zilele noastre mă simt izolată de semenii mei și în același timp intrată în jocul lor, pentru că altfel, cum aș fi putut să știu orice din lucrurile pe care tocmai le-am descris? Fiind observator, sunt automat și jucător.
#miscellaneousthoughts
⬇️
#randomfolder
⬇️
May post this at some point
Informăm world wide web-ul și aplicațiile de pe telefon despre restricțiile noastre alimentare, astfel încât să nu facem toxiinfecții alimentare la evenimentele de care suntem „interesați/interesate”, dar unii oameni uită că laptele de soia în cafea poate fi doar o alegere de a fi cool, à la mode, și nu o constrângere corporală.
Le spunem prietenilor noștri din online, rudelor îndepărtate, oamenilor cu care am avut aventuri de o noapte, cât de mult ne plac florile de primăvară, cât de mult ne întristează când plouă, „Omg, uite, ninge!” și „god, it feels good to bathe in the sun”, iar algoritmul ne felicită pentru că facem parte din masa de oameni care spun și fac același lucru.
Luăm parada like-urilor ca o confirmare a valorii noastre și, din acel moment, ignorăm împrejurimile noastre, pentru că acum nevoia de validare socială crește cu fiecare inimă pe care ne-o oferă prietenii din copilărie, because they’re also basking in the sun, și îi urâm pentru comentariile lor de tipul „It feels great, doesn’t it?” pentru că ne demonstrează că nu suntem speciali, ne-au furat trofeul. Apoi realizăm că bucăți din acest trofeu sunt împrăștiate în toată țara, pe întreg continentul, în tot world wide web-ul și, pentru o clipă, ne oprim; punem telefonul cu fața în jos pe șezlong și ne străduim să identificăm ce ne deranjează deep down, sub ambalajul foliei cu bule, dar, din moment ce nimic nu iese la suprafață în 47 de secunde, ajungem să luăm din nou telefonul în mână și ne gândim Yes! Încă 20 de like-uri, sunt pe val.
Mă uit la acest tip de persoană din colțul meu de lume pentru că nu sunt necesare fire pentru a ne conecta și, atunci când erau, a existat cu adevărat conexiune și încredere. Am fi stabilit o oră și o dată și ne-am fi întâlnit sau nu ne-am fi întâlnit niciodată. La un concert, ar fi mâini aplaudând în aer, nu telefoane.
În zilele noastre și în ciuda miopiei mele, teama de mulțimi nu mă lasă să mă apropii de scenă la un concert, așa că singurul lucru pe care îl văd este înregistrarea artistului pe telefonul din mâna unui străin din fața sau din jurul meu.
Trecerea prin timp și spațiu a părinților mei a fost înregistrată sacadat, la început cu un aparat de fotografiat Smena 8M cu film, iar fotografiile alb-negru le developa tata cu o pătură peste cap; mai târziu au developat filme color la studiouri foto – procedeu prea complicat de reprodus acasă – și prin 2000 și-au achiziționat o cameră foto digitală cu care eu surprindeam sticle de suc Adria pe fața de masă din mușama.
Acum, la pensie, au telefoane, dar niciun interes să dea tag locației în imaginile postate online, pentru că ei știu că au fost acolo și, dacă se va ivi ocazia, vor spune singuri povestea, așa cum își amintesc, chiar dacă memoria se șubrezește la vârsta lor. Dar ochii care au văzut sunt ai lor, vocile care spun poveștile sunt pline de inflexiuni, unice, iar asta contează mai mult decât fidelitatea relatării față de momentul întâmplării.
În timp ce eu, noi, voi, parte din Gen Y, Z sau Alpha apelăm la memoria telefonului, OneDrive, iCloud și Google Drive pentru a ne stoca datele și a ne spune povestea online, în viața reală devenim fantome, figura palidă a unei fețe perfecte pe ecran.
Acesta este status quo-ul civilizației. Dar „viitorul este acum”, după cum se spune. Mărturisesc – îmi este frică să asist, nu, de fapt, și mai rău, să fac parte din viitorul lumii wireless.
#thecontinuationofpreviousmiscellaneousthoughts
⬇️
#randomfolder
⬇️
#maysendthistoamagazine
