Nu am avut mereu note mari, dar la final de an școlar aveam medii bune. Am participat la concursuri de engleză și de matematică, la olimpiada de română și de istorie. Am avut coronițe în cosițe, premii în dosare, examene luate cu brio – ba chiar și un zece perfect la o probă scrisă. Culmea, la matematică. Și spun culmea pentru că la începutul clasei a VIII-a nu puteam desena un amărît de cub – nu vedeam în spațiu, pentru că eu nu gîndesc în imagini, ci în narațiuni.
Eram scutită de sport, dar am făcut dansuri și karate. Nu aveam cine știe ce voce, dar am fost în cor. Mă jucam cu trusa de traforaj, îmi operam jucăriile de pluș, stăteam în picioarele mamei cînd gătea, o ajutam pe bunică-mea cu goblenurile și cu stemele. Citeam și scriam basme, poeme și romane. Le predam fraților mei din Arborele Lumii – mereu dinozaurii, pentru că nu reușeam să trecem niciodată de fișa aceea. Și făceam analize gramaticale – de distracție.
Majoritatea copiilor sînt curioși, dornici să învețe, să experimenteze, să se murdărească, să greșească, să încerce iar și iar. Așa am fost și eu, pentru că mi-au plăcut artele, meșteșugurile și cartea. Dar nu mi-a plăcut școala. Ba chiar, am acceptat ani mai tîrziu, în terapie, experiența mea în învățămîntul de stat a contribuit la tulburarea mea de panică. Da, și eu sînt sensibilă de la natură, însă nici nu a ajutat mediul acela, care nu ținea cont de sănătatea psihică a copiilor.
Drumul către grădiniță era înfiorător. Treceam pe lîngă o casă cu un dulău, cîine rău, care își lua avînt din fundul curții și se arunca pe gard fix cînd treceam eu pe lîngă poartă. Dar frica nu se domolea cînd treceam de casa aceea, ci se aduna și mai tare în mine, deoarece îmi era și mai groază de educatoarea mea, care ne tot amenința că ne trimite în pod, să ne mănînce șobolanii.
Și profesorii care au urmat în cei doisprezece ani mă paralizau cu tacticile lor de intimidare. Erai o mînă de om în fața clasei, iar profesorii, de două ori mai înalți decît tine, te jigneau, te ironizau, te zoreau. Nu îmi era frică de ei ca profesori, îmi era frică de ei ca oameni. Îmi era frică pentru siguranța mea. Și nu înțelegeam de ce ne tratau ca pe niște golani, pentru că eram copii buni, stăteam în banca noastră, eram atenți la ei, ne făceam temele. Dar nimic nu era suficient de bine, și în timp am internalizat convingerea aceasta.
La prima oră de română din clasa a V-a, profesoara a ridicat privirea din catalog și m-a întrebat dacă am vreo legătură cu Theodor Mănescu. I-am zis că e tata. Prin urmare, la fiecare oră din primul semestru m-a certat că îmi făceau părinții temele, pentru că „un copil nu are cum să scrie așa”. M-a lăsat în pace abia după prima teză, cînd nu m-a mai putut acuza că a scris altcineva compunerea în locul meu. Însă chiar dacă eram printre cei mai buni elevi ai săi, nu m-a lăudat sau sprijinit niciodată. Doar m-a lăsat în pace. Ani mai tîrziu, tata mi-a explicat că se răzbuna pe mine pentru cît o terorizaseră el și frate-său cînd fuseseră elevii ei.
În generală am început să mă îmbolnăvesc din ce în ce mai des, iar în liceu lipseam cel puțin o zi pe săptămînă. Răceam, făceam infecții urinare sau doar începeam să mă pregătesc pentru școală și mi se punea negru în fața ochilor, îmi bubuia inima și mi se înmuiau picioarele. Pe multe dintre scuturile mele era scris un diagnostic de spasmofilie. De fapt, aveam anxietate. Și nu s-a prins nimeni.
Nu s-a întrebat nimeni de ce un copil care vine cu temele făcute și lecțiile învățate, care participă la olimpiade, lipsește totuși atît de mult. De ce mă îmbolnăveam atît de des, de ce mi se făcea rău în timpul orelor. În schimb, mă considerau un elev-problemă, mă certau, mă umileau, îmi dădeau preavize de exmatriculare. Simțeam că mă pedepseau pentru că învățam, dar de una singură. Diriginta mea o certa constant pe mama pentru absențele mele, iar cînd mama o întreba de note, izbucnea că nu a zis nimic de note. Apoi o întreba cum învăț dacă nu vin la liceu.
Înainte de Bac, mi-a scăzut sistemul imunitar într-atît de tare, încît am luat un streptococ de care abia m-am vindecat la timp pentru examene. Înainte de licență, am luat o bacterie care m-a lăsat cu sechele pe viață și cu facultatea neterminată. Stresul cu care venea școala era unul pe care nu am învățat niciodată să îl gestionez. Chiar și acum, cincisprezece ani mai tîrziu, am coșmaruri că nu intru în Bac sau că se termină anul școlar și eu nu am nicio notă.
Pot privi dincolo de experiența mea și să înțeleg că profesorii sînt copleșiți de numărul de elevi, că efortul pe care îl depun nu e răsplătit financiar pe măsură, că poate nici lor nu le place programa învechită și restrictivă. Profesoara noastră de română discuta liber cu noi pe texte, apoi încheia cu sintagma ei clasică: „Și acum pentru bac…” Deci nu spun că nu am avut profesori buni, că nu am căpătat cunoștințe extraordinare de la ei. Profesoara mea de matematică m-a ajutat să văd în spațiu. Meditatoarea mea la franceză a îndesat în șase luni ce nu reușiseră bunică-mea și profesoarele mele în opt ani. Am avut profesori pricepuți la materiile lor, dar nu și la materia din care e țesut un copil fraged. Și toți sîntem așa la vîrsta aceea, indiferent că o arătăm sau nu.
Înțeleg că profesorilor le e aproape imposibil să ne și învețe, să ne și țină în frîu, să ne și protejeze sănătatea psihică. Sînt și ei oameni, iar sistemul în care lucrează este profund defect. Dar mi se pare nedrept că mulți copii trec cu frică și stres prin școală. Mi se pare nedrept și că profesorii în sine devin simbolul acestui chin.
Cred că unul dintre motivele pentru care e atît de mare presiunea e că notele luate de-a lungul timpului determină pașii următori pe care îi vei face pentru educația ta și, deci, pentru viitorul tău. Asta duce la toceală, la axat pe materiile pentru examene, la ignorat materiile „de umplutură” – artele și meșteșugurile atît de valoroase, de fapt, în lumea largă. Și duce la o presiune pentru performanță pusă nu doar pe elevi, ci și pe profesori, ceea ce creează un cerc vicios de competiție și agresivitate.
Nu spun că ar trebui lăsați copiii să învețe numai ce vor sau numai prin joacă. În fond, o bază de cunoștințe e necesară, și nici nu știi la ce ești bun dacă nu încerci mai multe. Dar poate că ar fi mai benefic pentru copii să aibă libertatea să învețe inclusiv cum să greșească de-a lungul anului. Nu ar fi suficient ca notele să indice doar nivelul la care se află, ca să știe unde mai au de lucru? Iar examenele să fie singurele care contează pentru pasul următor? Iar pasul următor să fie la fel de apreciat, indiferent că e medicină, avocatură, sport, artă, meșteșug sau multitudinea de funcții de care are nevoie o societate echilibrată? Iar asta să se reflecte în ceea ce studiem de la bun început?
În ciuda relației mele cu învățămîntul de stat, chiar și acum sufăr pentru că nu am terminat facultatea, o reminiscență a presiunii sociale de a avea un anumit tip de succes. Așa că încă mă uit în fiecare primăvară pe orarele facultăților din preajma casei, să văd dacă mă inspiră, totuși, vreuna. Dar realizez că nu aș putea duce iar mersul la cursuri și tocitul pentru note. Îmi place să învăț, o voi face toată viața, dar în ritmul meu. Pentru cineva ca mine, autodidact și anxios, cu o sănătate fizică fragilă, posibilitatea de a fi instruită acasă ar fi fost ceva minunat. Compensez acum cu un homeschooling divers de toată frumusețea: studii fantastice, diverse meșteșuguri, optimizare personală, sustenabilitate și toate mărunțișurile vieții de adult pe care nu le înveți în școală.
Nu mai am de-a face cu învățămîntul oficial, dar îmi doresc totuși ceva de la el. Vreau să învețe să profite de greșelile copiilor, nu să le strivească. În explorare, în experimentare, în adaptări zace creativitatea, sclipirea aceea cu care ne naștem și din care naștem idei noi. Aș vrea să avem posibilitatea de a afla și cum se fac lucrurile, dar și cum ar putea fi făcute. Eu am regăsit acest echilibru la maturitate și mă bucur, în sfîrșit, și cînd o dau în bară, și cînd dau de aur.
Text publicat în varianta electronică și cea tipărită a Revistei Golan #7, ediția de primăvară 2023.
