Eram în gara din Olteni și așteptam trenul. Am dat peste o frază interesantă, așa că am subliniat-o. După care am făcut și o notiță pe margine. Nimic important sau inteligent, probabil un emoji și niște asocieri haioase.
Aș minți dacă aș spune că nu am văzut-o. De fapt, era cu ochii pe mine încă de când am deschis cartea. O fetiță care avea, probabil, cam vârsta copilului meu. Se uita curioasă să vadă ce fac. Sigur, a mai văzut și ea cărți, cu siguranță era deja la școală. M-a urmărit captivată cât am dat paginile, apoi s-a oprit, buimacă, cu ochii larg deschiși când am subliniat fraza aia. Nu îi venea să creadă. Practic, avea șocul vieții ei și pe fața ei am citit mustrările și îndrumările învățătoarei care le-a spus clar că dacă mâzgălesc pe cărți ceva mega-grav o să se întâmple. Am o oarecare satisfacție, mi se pare amuzant, așa că probabil o parte din motivația mea atunci când fac notița pe margine se naște tocmai din dorința de a-i vedea reacția următoare. She gasps. She literally gasps. Își pune apoi mâinile la gură într-un act sută la sută teatral și mă privește direct în față. O privesc și eu pe ea, zâmbesc complice, cu un aer rebel și cool cum rareori mi-e dat să mai câștig și fetița surâde sub masca ei excelentă de actriță. Habar nu am ce s-a întâmplat aici, dar probabil că o să am imaginea asta cu mine de fiecare dată când o să mă gândesc la Meseria de romancier a lui Murakami. Nu știu dacă am stofă de scriitoare, dar gândul că s-a cuibărit ceva în imaginația fetiței în ziua aia, din cauza mea, mă bucură imens. Pentru mine e deja un personaj.
S-ar putea ca o parte din stofa de scriitor să se nască aici. Din dorința de a prinde scene și a le da viață. Fie că vorbim despre realitate, despre împletirea ei cu imaginarul sau doar despre imaginație în sine. Nu pot ști nici eu, cum nici alții n-au putut cu adevărat înaintea mea, care e cea mai potrivită trăsătură pentru un scriitor. S-ar zice că poeții ar trebui să fie sensibili. Dacă e așa, cu siguranță mă încadrez. Plâng de fiecare dată când mă uit la Frozen sau la Dareka no manazashii. Dacă m-ar întreba cineva cum a fost când eram copil, probabil i-aș spune: am fost o mare plângăcioasă. Însă sensibilitatea, naivitatea, anxietatea, astea nu te fac automat poet. Pot să te ajute să scrii anumite versuri? Poate. Dar aici e mai complicat: cum ești la exterior, cum ești la interior? Nu toți poeții sunt niște timizi. Și nu ai nevoie să fii plângăcios ca să scrii sensibil. La prozatori poate că-i și mai dificil de determinat. Cu toate că poezia e super diversă, la proză deja avem de-a face cu mult mai multe încrengături, nu doar tipuri diferite de scriitură, ci și genuri, abordări și câte și mai câte. S-ar zice că scriitorul e un fel de salamandră. Cu sânge rece, dar incapabil să-și regleze singur temperatura. Capabil să se regenereze, dar foarte sensibil la mediu și poluare și ce se întâmplă prin jur. Poate respira prin propria piele, dar pielea o are super sensibilă. Canibal, dar nu mai deștept decât un șobolan. Ce e cu scriitorii ăștia și, mai ales, care e faza cu meseria de romancier?
Când am citit Portret al scriitorului ca alergător de cursă lungă, m-am înțeles prea bine cu ceea ce spunea Murakami. Analogia dintre sportul constant și scrisul constant: ca disciplină, dacă nu ca altceva, mi s-a părut formidabilă și utilă și mai ales acest stil simplu de a expune ceva, într-adevăr, la fel de simplu. Probabil că am ajuns la Meseria de romancier gândindu-mă că voi găsi ceva similar și nu am fost dezamăgită nici din punctul ăsta de vedere, nici din altul. Nu știu dacă sunt eu cea mai mare iubitoare a cărților lui Haruki Murakami. Îmi place, am citit câte ceva, am adorat În căutarea oii fantastice, dar mereu după ce-l citesc am nevoie de o pauză de la suprarealismul lui care-mi dă o senzație ciudată de disconfort. Însă în ceea ce privește nonficțiunea, mereu îl găsesc liniștitor, chiar și când nu sunt neapărat de acord cu ce spune. Am citit în urmă cu ceva timp și cartea lui Stephen King despre scris (unde chiar oferă mai multe sfaturi utile despre practica scrisului) și cred că în ceea ce privește filosofia mare a scrisului, ei doi sunt cam pe aceeași pagină. Pentru că niciunul nu pledează pentru talent, ci pentru muncă. Mă simt un pic ca Murakami când spun că nu știu dacă am stofă de scriitoare — sigur, cam aici se opresc asemănările dintre noi, el este un scriitor de succes, eu sunt o poetă cu (probabil) câteva sute de exemplare de poezie vândute. Deci, cum spuneam, nu știu ce să spun sau cred despre stofa de scriitor. Cu toate că, citind din Iorgu (Adrian Jicu), am empatizat un pic cu portretul lui Bacovia incapabil să se țină de un job pe care alții îl fac cu ușurință, un pic teamă în fața oricărui lucru care nu întregește ființa de scriitor/poet și, mă rog, realmente sensibil la toate greutățile neașteptate ale existenței, uneori și închipuite că oamenii cu anxietate sunt de obicei destul de inventivi. În capul lor. Nu neapărat de bine.
Mă situez și eu totuși pe aceeași lungime de undă cu Murakami și spun că aceste tendințe nu sunt suficiente pentru a fi scriitor. Desigur că el nu spune că nu există talentul — de fapt, ce consideră e că el nu este genial, cam ca Stephen King (amândoi super bine vânduți, deci presupun că depinde cum măsori succesul). Amândoi sunt de părere că nu sunt geniali, dar că s-au deprins suficient cu practica scrisului —și, desigur, ceva-ceva trebuia să fi fost acolo dinainte. De exemplu, o capacitate mentală potrivită sau, în cazul lui King care face niște distincții între graduri de scriitori (buni, slabi, geniali etc.), capacitatea de a deveni un scriitor bunișor, deci o capacitate înnăscută pe care și-a practicat-o (în lipsa acestei munci, capacitatea s-ar fi pierdut în eter). Așa cum și creierul nostru se modelează mult după naștere în funcție de mediul pe care-l experimentează, tot așa și cu capacitatea aceasta a scrisului. Murakami nu ne vorbește despre niveluri diferite, capacități maximizate sau alte lucruri de genul ăsta. Însă el crede că oamenii prea inteligenți de obicei nu devin scriitori, cel puțin nu scriitori de cursă lungă, romancieri care dau și cărți grele (la propriu, lungi și care cântăresc mult). Pentru că activitatea scrisului nu ține de inteligență, ci de anduranță. De capacitatea de a petrece mult timp pe un singur text — ceea ce, în fond, pentru un inteligent ar deveni extrem de plictisitor. De asemenea, tot el consideră că oamenii foarte inteligenți cu siguranță vor găsi moduri de expresie mai utile și poate (mai) inovatoare pentru societate. Așadar, iată, nu inteligența îl face pe scriitor mare, zice Murakami, ci practica scrisului, anduranța, capacitatea de a persevera (cam) în fiecare zi pe acest drum anevoios.
De aceea, oricine poate să scrie o carte, două, trei, dar nu oricine poate să fie romancier. Nu există nici o undă de aroganță când spune asta, deși ar putea fi citită așa din când în când, dacă e scoasă din context. Când ne spune că nu se consideră prea inteligent și nici nu crede că oamenii prea inteligenți devin de obicei scriitori, o face tocmai pentru a scoate în evidență lipsa aroganței. Că nu e arogant să spună că nu oricine poate să fie romancier, ci pur și simplu factual. Pentru că a scrie o carte e în general un lucru lesne de obținut — bună sau rea, depinde de situație, moment, critică, cititori, mediu artistic, cine mai știe. Însă a te întoarce la a scrie iar și iar, nu doar a avea idei, ci a le structura și a le parcurge cu multă răbdare iar și iar, asta crede Murakami că este cu adevărat dificil de făcut. Pentru a deveni romancier trebuie să te dedici (trup și suflet, cum ar veni) nu doar cărții pe care o scrii, ci activității scrisului în sine. Așa cum oamenii merg la job de la 9 la 5, să zicem, așa Murakami stă la masă și scrie multe ore în fiecare zi. De aceea și vorbește atât de lucid și frumos, într-un fel, despre cum se împletesc foarte bine sportul și scrisul. Pentru că stând mult la birou, ai nevoie de activitate fizică — asta și, desigur, mai multe descoperiri neuroștiințifice mai mult sau mai puțin recente care ne spun deja clar că activitatea creierului este stimulată superb de mișcare. Cu alte cuvinte, aleargă chiar și pentru a scrie mai bine.
Nu e ușor ce ne propune Murakami. Pentru că scriitori noștri, de pildă, deja au un job de la 9 la 5 și scriu în timpul liber — ca o pasiune, ca o nevoie, depinde cum vrei s-o numești. Murakami însă a devenit un scriitor profesionist, își câștigă existența din asta și, desigur, se simte norocos, așa că nu e doar firesc să spună ceea ce spune, dar pare în același timp imposibil pentru un scriitor român de rând. Acum, sigur, nici scriitorii japonezi, americani, englezi, francezi nu stau neapărat mult mai bine. Unii sunt plătiți, alții mai puțin, mă scuzați că trebuie să aduc totul pe tărâmul monetar, știu cât ne deranjează pe noi asta. Mai ales pe aceia dintre noi care nu scriu, dar valorifică simbolic arta. Că doar se știe că din scris nu se fac bani, deci când te înhami la asta, știi doar la ce te aștepți. Și nu e bine să te plângi. Ăsta e chiar un alt sfat pe care ni-l și dă marele Murakami: să nu ne plângem ca scriitori. Și are dreptate, nu pentru că nu am avea nevoie să ne plângem, ci pentru că nu va înțelege nimeni ce vrem să spunem și lucrul ăsta se poate întoarce lesne împotriva noastră. Acum nu știu cât de bine se pliază asta cu noi toți, dar cu siguranță are foarte mult sens în societatea japoneză din care provine.
Dacă aș sintetiza, aș spune că astea sunt sfaturile pe care le primești în cartea asta și care poate îți sunt utile:
- să îți faci un program de scris de care să te ții;
- să scrii în fiecare zi. Pe cât se poate;
- să faci mișcare ca să îți antrenezi creierul, asta o să te ajute să ai și o capacitate mai bună de scriere/concentrare;
- să nu te plângi;
- să iei tu inițiativa de a-ți traduce cărțile în afară (în America, de fapt) — adică, să-ți găsești un agent, o editură etc. Sigur că aici deja pare că vorbim de domeniul fantasticului și sfatul ăsta e probabil foarte util pentru un scriitor care e cel puțin măricel în țara lui deja;
- anduranță, anduranță, anduranță: scrie, rescrie, editează;
- să ai un cititor alfa, așa cum sugerează și Stephen King. Adică o persoană căreia îi place tipul tău de scriitură, dar poate să fie și critic/ă cu privire la ce scrii, să îți spună sincer ce crede, ce poți schimba, ce e în plus ș.a.m.d. În cazul lui, soția. Asta înainte să-ți trimiți cartea la o editură;
- un model de lucru. De exemplu, Murakami ne spune că el scrie totul dintr-o bucată, oricât îi ia acest proces. Ia o pauză, de o săptămână, să zicem, apoi recitește și editează. Apoi mai editează încă o dată sau de două ori tot textul, după care îl dă spre citire soției sale. După aceea, încorporând discuțiile și sugestiile cititoarei sale, editează din nou. După ce trimite la editură, desigur, începe un nou val de editări. Așa că modelul lui de lucru se pliază foarte tare pe anduranță: scrisul e muncă, mai ales editare, și mai ales când e vorba de cărți lungi;
- nu trebuie să fii foarte deștept ca să scrii, dar trebuie să fii perseverent. Ceea ce, mă rog, eu aș zice că e mai greu, vorba unui banc în original sexist: X: Deșteptule! Y: Perseverentule! X: Da, dar eu mă trezesc deștept și mâine!
- să eviți „prietenia” cu alți scriitori; de fapt, Murakami zice că el nu are prieteni scriitori și că e mai bine așa, argumentul lui pare să sugereze că se mănâncă unii pe alții, sunt geloși și nesinceri și că fiecare are tendința să fie prea posesiv și un pic megaloman cu munca sa. Știu și eu dacă o fi adevărat?
Pe mine m-a ajutat cartea lui Murakami în felul următor. M-a ajutat să-mi reactualizez importanța scrisului cât mai des. Ca alții, nu reușesc să scriu atât de des. Am o mulțime de alte responsabilități în viața mea profesională și privată. Astfel încât, de multe ori, nu există suficientă energie și nici suficient timp pentru a prioritiza scrisul. Desigur, asta nu e problema nimănui, dar e probabil o realitate pentru mulți scriitori din România. Cu toate astea, citind cartea lui Murakami și lucruri asemănătoare, mă motivez să fiu mai perseverentă și să prioritizez acolo unde pot. Pentru că a scrie jumătate de oră pe zi e mai bine decât nimic — cu toate că nu știu câți dintre noi, lăsând la o parte dificultățile care țin de organizare, reușesc să scrie 6-8 ore pe zi. E o chestie într-adevăr foarte grea și mi s-a întâmplat de mai multe ori să am mai mult timp liber și să nu scriu. Ceea ce lucrează împotriva ta ca scriitor, dacă asta îți dorești să faci.
Viața e un pic mai complicată de atât — și, să fim cu adevărat drepți și mai ales drepte, atunci când ai și o viață de familie care include și copii, iar tu ești mamă, e cu atât mai greu să găsești timp de scris. Sigur că e o problemă de alegere. Ca femeie, dar și ca bărbat, puteai să alegi să nu ai copii și atunci ai fi putut să îți dedici complet viața scrisului. Să ai o cameră doar a ta și să rupi cu perseverența ta, așa cum sigur ne sfătuiește și Virginia Woolf. După cum știm, viața e un pic mai întortocheată și mai colorată de atât, așa că nu m-aș strofoca cu mustrări de conștiință sau, mai rău, frustrări pe tema asta. Însă îmi place să știm că realitatea trebuie luată în considerare și trebuie să lucrezi cu ce ai: poți să fii scriitoare și dacă ești mamă, poți să vorbești despre dificultatea de a găsi timpul tău de scriitoare și dacă ești mamă și asta nu înseamnă că te plângi, ci că aduci în discuție o realitate care trebuie încă dezbătută pentru că este plină de prejudecăți și critici agresive. De aceea, în continuare, mi-ar plăcea să descopăr o carte despre scris semnată de o femeie, care e și mamă și care, cu siguranță, ar avea multe de spus despre asta.
Acestea fiind spuse, Meseria de romancier e treabă grea. Cuvintele-cheie sunt: muncă, anduranță și perseverență. Nu e treabă ușoară. Și probabil că foarte puțini dintre noi o să ajungem ca Murakami; nu doar că sugerează, dar ne spune pe șleau că se consideră norocos, pentru că publicarea unei cărți și succesul ei ține de multe ori și de șansă, de noroc, de cum e primită de public. Știm și noi cărți care nu s-au bucurat de prea multă glorie la momentul publicării și acum au devenit clasice. Așa e-n viață. Cu toate că puțini dintre noi o să ajungem ca Murakami sau King, cu toate că unii dintre noi probabil vor pierde pariul cu munca, anduranța și perseverența, totuși și eu, ca și alții înainte și după mine, tare vreu să mă agăț de scris și să-mi încerc mâna la a deveni prozatoare într-o zi. Habar n-am ce o să iasă.
Text publicat în varianta electronică și cea tipărită a Revistei Golan #7, ediția de primăvară 2023.
