Bătrânul Emiliano, fostul pietrar, îi vânduse atelierul lui Alberto pe nimica toată. Acesta din urmă își freca mâinile de fiecare dată când evoca povestea. Și-a frecat mâinile la Torino, și-a frecat mâinile în timpul călătoriei, și-a frecat mâinile când a văzut Pietra d’Alba, atelierul și hambarul. A încetat să-și mai frece mâinile abia în prima noastră noapte petrecută acolo, când a simțit că cineva i se strecoară în pat și că două picioare reci se lipesc de ale sale.
Alberto îmi permisese să mă instalez în hambar, un mod de a spune că atelierul și camera alăturată erau casa lui. Mie îmi convenea aranjamentul: cine nu visează la treisprezece ani să doarmă în paie? Când am auzit urlete, puțin după miezul nopții, am dat fuga într-un suflet. Alberto era gata să se încaiere cu ceea ce am luat pe moment drept un alt bărbat.
— Ce cauți aici, ticălosule?
— Sunt Vittorio!
— Cine?
— Vittorio! Alineat 3 din contract!
Parcă îi aud și acum vocea temătoare, oscilând între două registre, înalt–grav–înalt. Chiar în acești termeni s-a prezentat: Vittorio, alineat 3 din contract. Ar fi fost o crimă să ignori o asemenea poreclă oferită pe tavă.
Alineat avea cu trei ani mai mult decât mine. În țara asta de oameni spătoși, apropiați cât de cât de pământul ce trebuia mereu îngrijit, el se remarca prin statură. Era singurul lucru pe care îl moștenise de la taică-său, un agronom suedez aflat în trecere, despre care nimeni n-a aflat vreodată ce căutase pe-acolo. Lăsase însărcinată o fată din sat și, când ea îi dăduse vestea, plecase fără să mai piardă vremea.
Ne-au trebuit câteva secunde ca să pricepem că Alineat era angajatul bătrânului Emiliano și că dormise mereu lipit de stăpânul său. O vorbă din bătrâni spune că iarna, în ținutul ăsta, un om pus să aleagă între un sac cu aur și un foc zdravăn n-ar prefera întotdeauna aurul. Căldura era un lucru rar și în case, și în inimi. Pentru Alberto, nu se făcea ca doi bărbați să doarmă împreună, de altfel nici nu mai pomenise așa ceva. Alineat a ridicat din umeri și a promis să doarmă în hambar, fapt ce l-a indispus și mai tare pe unchi-miu — începea să regrete că nu citise mai atent actul trimis de notar. I-am amintit, cu un zâmbet ipocrit, că nu știe să citească, dar nu s-a supărat. Notarul ar fi trebuit să-l prevină. Dar, dacă se gândea mai bine, poate că maestrul Dordini o făcuse, în seara când băuseră în neștire cu cei din breasla tâmplarilor. Un schimb de scrisori a confirmat mai târziu că Alineat aparținea locului cedat pentru nimica toată, cu condiția expresă ca băiatul să rămână angajat încă zece ani după semnarea contractului — alineatul 3.
Rareori am întâlnit în viața mea un tip atât de puțin înzestrat pentru cioplirea pietrei precum Alineat. Însă ne era de mare ajutor. Muncea cât șapte pentru o plată mizerabilă, mulțumindu-se doar să aibă ce mânca și un acoperiș deasupra capului. Alberto și-a descoperit chiar un sentiment de tandrețe față de el când, după o vreme, a constatat că dispunea de un al doilea sclav: o versiune a mea mai voinică, mai puțin insolentă și, mai ales, lipsită de talent.
A doua zi a apărut un șir lung și dezordonat de căruțe și cai din care ieșeau aburi în amurgul violet. Lucrurile lui Alberto de la Torino. Căruțașii au băut un pahar cu unchi-meu și au plecat înapoi imediat.
Eram pregătiți pentru primii noștri clienți. În satul ăsta, au existat întotdeauna doar doi: Biserica și familia Orsini. Alberto a hotărât să meargă la amândoi să-și prezinte omagiile, s-a tot frământat să stabilească în ce ordine, la cine să se ducă mai întâi, argumentele cântărind greu de ambele părți. În final, familia Orsini a câștigat. Biserica vorbea un pic cam mult despre sărăcie pentru gustul lui Alberto, care repeta întruna că avea datorii de plătit, chiar dacă nu era adevărat. Maică-sa îi cumpărase atelierul cu banii jos, iar pe noi nu ne plătea. Așadar, la scurt timp după rugăciunea de dimineață, ne-am prezentat — Alberto, Alineat și cu mine — la intrarea din spatele vilei. Ne-a deschis o servitoare, care a studiat câteva clipe echipa pestriță pe care o alcătuiam, apoi ne-a întrebat ce treburi ne aduseseră pe-acolo.
— Sunt meșterul Alberto Susso din Torino, a răspuns pompos unchi-miu, făcând plecăciune după plecăciune. Ați auzit de mine, fără îndoială. Am preluat atelierul bătrânului Emiliano și aș vrea să-mi prezint omagiile prea excelenților marchizul și marchiza Orsini.
— Așteptați aici.
După servitoare a venit intendentul, apoi s-a decis că noi nu țineam de intendență, ci de secretarul marchizului, care s-a prezentat și el curând la intrarea din spate.
Dincolo de zidul împrejmuitor se distingeau o grădină de un verde strălucitor și luciul întunecat al unui bazin din care se ridicau aburi în aerul dimineții.
— Marchizul și marchiza nu primesc meseriași, ne-a explicat secretarul. Vorbiți cu intendentul.
Ne-a împroșcat cu aroganța lui, care a căzut ca o ploaie în jurul nostru, aceeași ploaie care îi uda, pretutindeni în lume, pe cei al căror spirit revoluționar începea să încolțească. Împărăția Cerurilor era mai slab păzită decât vila Orsini. Eu nu mă prea sinchiseam de secretar, fascinat fiind de grădina în care zărisem câteva statui. Niște servitori strângeau o fâșie de pânză întinsă între două dintre ele, asemănătoare cu cea pe care o văzusem în fântâna satului când sosisem la Pietra d’Alba.
— A fost o aniversare?
Secretarul m-a măsurat din priviri, cu o sprânceană perfect arcuită.
— Nu, am sărbătorit plecarea tânărului marchiz pe front. Se alătură unui regiment în Franța, întru marea glorie a familiei sale și a regatului Italiei.
Contrar oricăror așteptări, m-am pus pe plâns. Secretarul și Alberto s-au crispat, rivalizând în materie de nedumerire și de jenă — amândoi s-ar fi simțit mai în largul lor sub proiectilele austro-ungare la Caporetto. Chiar și Alineat, care începea să treacă în tabăra bărbaților și să abandoneze teritoriul copilăriei, a făcut câțiva pași în lături ca să studieze cu un interes subit stâlpul porții. Servitoarea care ne întâmpinase a uitat de protocol. L-a îmbrâncit pe secretarul rigid și a îngenuncheat în fața mea.
— Ia spune, micuțule, ce s-a întâmplat?
Nu m-am supărat, îmi dădeam seama că acel „micuțule“ se referea la vârsta, nu la talia mea. N-aveam idee de ce plângeam pentru o persoană pe care nu o cunoscusem. Ce să fi știut eu, la treisprezece ani, despre tristețile pe care le îngropăm în noi? Am putut doar să bălmăjesc:
— Aș vrea ca el să se întoarcă.
— Hai, vino aici, a murmurat servitoarea.
Mi-a sprijinit capul între sânii ei, care erau foarte generoși, și mi-e rușine să mărturisesc că m-am simțit mai bine.
Peste o săptămână, tot satul intra cu mare solemnitate în biserica San Pietro delle Lacrime. Alberto insistase să fim și noi prezenți — e bine pentru afaceri, trebuie să ne vadă lumea —, dar stăteam în ultimul rând. Naosul era plin ochi. Veniseră oameni și din Savona și Genova. În primul rând erau Orsinii. Imediat în spatele lor, Magnificii, familiile ilustre din regiune: Giustiniani, Spinola, Grimaldi.
Tânărul marchiz, eroul din Pietra d’Alba, se afla și el acolo, în crucea transeptului, aureolat de o glorie care-l lăsa rece. I se celebrau funeraliile. Când eu plângeam la sânul unei angajate a casei, el era mort de două zile, de pe 12 decembrie 1917. Nu murise pe front, după ce cucerise un post inamic în fruntea companiei sale și cu prețul propriei vieți. Nu, murise ca majoritatea oamenilor, prostește, în ceea ce a devenit (când armata a acceptat să recunoască, peste câteva decenii) cea mai mare catastrofă feroviară petrecută vreodată în Franța.
Așadar, pe 12 decembrie, nerăbdător să se prezinte la statul-major și să primească o misiune, se urcase împreună cu o trupă de soldați în permisie în trenul de la Bassano spre Modane, apoi în ML3874, cu destinația Chambéry. Pe panta de la Saint-Michel-de-Maurienne, locomotiva nu reușise să stăpânească greutatea convoiului lung de 350 de metri, peste 500 de tone de oțel și de tineri fericiți că se întorc acasă de Crăciun. Bucuria lor cântărea greu, sistemul de frânare automat fusese dezactivat, o să frânăm manual, dar nu, nu încetiniseră. Vagoanele deraiaseră, se ciocniseră, se îngrămădiseră, bare de metal groase cât brațul se răsuciseră ca niște sârme și totul luase foc. Tânărul marchiz, aruncat cât colo de forța izbiturii, se număra printre puținele victime găsite întregi. Cele mai multe, peste patru sute, își contopiseră carnea cu oțelul.
De atunci, tot răsărea câte un „dacă“, fără a reuși totuși să destrame urzeala pe care soarta o țesuse strâns. Și dacă tânărul marchiz n-ar fi plecat la război? În rândurile Magnificilor, se evita ușor înrolarea. Și dacă n-ar fi luat trenul ăla ca să ajungă mai repede pe front? Însă Virgilio Orsini luase trenul. Se oferise voluntar. Așa că lumea plângea, altceva nu mai rămânea de făcut. Sătenii, cel puțin, plângeau, Orsinii stăteau demni, cu colțurile gurii căzute, după cum se cuvenea, dar cu bărbia ridicată și privirea distantă, îndreptată spre viitorul dinastiei.
Orga cea mare a răsunat, însoțind sicriul, purtat spre lumină de patru bărbați în uniformă, iar oamenii s-au împrăștiat. Din cauza staturii mele, a mulțimii și a poziției pe care o ocupam în fundul bisericii, nu i-am văzut în ziua aceea pe Orsini altfel decât sub forma unor siluete negre și îndepărtate. După ce adunarea s-a risipit, crezându-mă singur, am mai rămas să studiez o statuie. Ceva mă atrăgea spre ea.
Despre carte
În marele joc al destinului, Mimo a tras cărți proaste. Născut sărac, intră ucenic la un tăietor în piatră brutal și alcoolic. Însă se dovedește a fi înzestrat cu un mare talent de sculptor. Viola, în schimb, este moștenitoarea unei familii de vază și toate zânele s-au aplecat asupra leagănului ei la naștere. Însă are prea multă ambiție ca să se resemneze cu locul ce i-a fost atribuit.
Ei doi nu ar fi trebuit să se întâlnească niciodată. Și totuși, la scurtă vreme după ce se cunosc, jură să nu se mai despartă. Viola și Mimo nu pot nici să trăiască împreună, nici să stea departe unul de celălalt. Legați de o atracție statornică, îndură anii de teroare când Italia alunecă spre fascism. Mimo își ia revanșa asupra sorții, dar la ce-i folosește gloria dacă trebuie să o piardă pe Viola?
Născut în 1971, Jean-Baptiste Andrea este un scriitor, scenarist și regizor francez, distins în 2023 cu Prix Goncourt, cel mai prestigios premiu literar din Franța. Prima parte a carierei și-a dedicat-o cinematografiei. Apoi, în 2017, Sophie de Sivry de la L’Iconoclaste a decis să-i publice romanul de debut, Regina mea (Editura Trei, 2018), distins cu Prix Femina des Lycéens și Prix du premier roman. Au urmat Cent millions d’années et un jour (2019), Des diables et des saints (2021) și Mereu cu gândul la ea (2023), toate apărute la L’Iconoclaste, cu vânzări de peste 600 000 de exemplare în Franța și traduse în 26 de limbi. Lucrările sale, renumite pentru puterea narativă și emoțională, abordează teme precum copilăria, prietenia, arta, dragostea și pierderea.