„Începuse să mi se facă frig,
ochii mă usturau şi
simţeam un gust amar în gură,
toate astea pentru că eram viu.”
Protagonistul romanului „Silex (bazat pe întîmplări false)” de George Cornilă (Editura Polirom) e un scriitor și traducător care, după un accident îngrozitor de motocicletă pe o insulă din Grecia, își pierde parțial memoria, de fapt – nu mai poate să facă diferența între realitate și ficțiune, amestecînd mereu (auto)biograficul, cele trăite de el cu cele scrise sau citite. Se află în situația în care „Nu ştiam din ce parte să mă apropii de mine. Totul încremenit în jurul meu. Freeze-frame. Nu mai percepeam sunete sau culori. Priveam înăuntru, acolo era doar întuneric şi prin acel întuneric încercam să apuc ceva, să mă prind de ceva, dar nu reuşeam şi mă prăbuşeam în gol, căci iluzia prezentului se risipeşte fără trecut. (…) Nu muream, ci încercam să-mi dau din nou viaţă, s-o suflu în momîia plămădită în grabă din ţărînă, scobită pe dinăuntru, goală de amintiri”.
Ca imediat după accident, omul care încearcă din răsputeri să-l ajute și să-l țină pe linia de plutire este Isabel, soția sa („Prezenţa ei mă ţinuse de partea asta a oglinzii, trăgîndu-mă ca un magnet cu neodim cînd eram deja vîrît pe jumătate în marele dincolo”). Planul Isabelei pentru recăpătarea memoriei soțului e acesta:
„Vino acasă, îţi voi povesti eu tot, încă o dată. Oh, ce bine ar fi fost dacă ai fi apucat să-ţi scrii memoriile, dar ai zis că eşti prea tînăr. Dar nu-i nimic, îţi spun eu istoria ta, ne uităm împreună prin albumele de fotografii, prin jurnalele tale vechi, sunt aici, în bibliotecă, aranjate cronologic, cum le-ai lăsat, facem bileţele, notăm totul într-un caiet pe care să-l ţii cu tine mereu, repetăm…” Doar că cititorul începe să se îndoiască dacă nu cumva și asta e invenția minții lui, pentru că imediat după acest dialog îl sună Isabel: „— Am văzut că m-ai sunat. Scuze, n-am putut răspunde. Eşti bine? / — Da… N-am vorbit mai devreme? / — Nu, asta-ţi spuneam, eram în maşină şi…”…
Cititorul e prins din prima în mrejele romanului, care începe cu personajul principal gîndindu-se la elefanții din Mozambic, uciși în masă pentru fildeș, elefanți care în doar o generație au început să lase urmași fără capacitatea de a dezvolta colți, astfel devenind absolut neinteresanți pentru braconieri. Personajul rememorează frînturi de amintiri, pe sărite, ba cînd, elev fiind, vede prima oară Bucureștiul, ba de la Londra, ba din Africa, la Paris, în primul an de facultate, apoi căsătorit și proaspăt tătic, apoi vorbește cu sora sa, Adriana (care în copilărie era mofturoasă la mîncare), deși e singur la părinți…
Romanul e captivant cap-coadă, George Cornilă fiind un povestitor desăvîrșit, unele fragmente fiind de-a dreptul romane-n roman, cum e partea cu prietenul său Abel, scriitor rebel genial, dar nedebutat, care ajunge și-n Ucraina, chiar acum, în timpul războiului criminal pornit de Rusia lui Putin.
Alt personaj de neuitat, deși secundar, poate chiar episodic în roman, dar omniprezent în mintea lui, e fiică-sa, Eva, acum pictoriță, dar el și-o amintește dinainte să se nască. De altfel, după ce-și rememorează viața lui pînă la nașterea Evei, scriitorul face un rezumat care încape într-o singură pagină; apoi călătoria continuă – normal că nu se oprește aici, căci imaginația lui e extrem de bogată, practic nelimitată, tocmai de aceea medicul nu prea-l poate ajuta, cea mai mare problemă a lui constînd în faptul că e scriitor, spune doctorul. Iar scriitorul (căruia i s-a propus să scrie la „Călimara”) nu și-a pierdut și umorul („doar” memoria): „Mie-mi spui?”
„Silex” are nenumărate intertexte și trimiteri culturale și istorice, poate problema personajului e și din cauză că este extrem de erudit și a adunat mult prea multe informații. Pentru orice poveste cotidiană el sapă de la rădăcină. E scriitor pentru că mamă-sa i-a insuflat de mic și poate inconștient, adică firesc, microbul scrisului (l-a învățat să scrie la mașina de scris înainte să știe să scrie cu pixul). Mamă-sa a început să scrie poezii în conacul boierului Vasilis, unde a stat în gazdă, la o urmașă îndepărtată a boierului care a avut o biografie plină de năbădăi, de aceea conacul acela e plin de fantome, de la fantoma lui Vasilis & cîinii & soția & amanta lui la spiritul lui Eminescu, poetul ei preferat, cu care a și comunicat pe atunci foarte tînăra poetă, prin intermediul unei spiritiste.
Ca să povestească despre războiul din Ucraina, mai întîi amintește un caz de familie din cel de-al Doilea Război Mondial, cînd soldații ruși le violau soțiile și fiicele, le beau vinul, distrugeau totul în urma lor și abia apoi plecau pe la alte case. Ca să povestească despre atacul terorist prin care a trecut la Londra, își amintește cazuri asemănătoare din sec. XV încoace. Ca să povestească despre un taximetrist care murea de rîs amintindu-și de morți concrete ale oamenilor dragi lui, se întoarce în istorie pînă la tracii care plîngeau la naștere și rîdeau în hohote la înmormîntări. Doctorul la care se duce, Brecker, „se găsea pe Moşilor Vechi, în aceeaşi clădire în care practicaseră tatăl şi bunicul său, într-un ansamblu de case negustoreşti de la începutul secolului trecut, cu un singur etaj cu balcon, prăvălii la parter, intrări boltite şi curţi interioare ”. De ce ne spune că și părinții, și bunicii au fost tot medici? Tot pentru a-și permite să se întoarcă în trecut: „Dacă scrijeleai tencuiala faţadei, ai fi dat peste o Stea a lui David vopsită cu galben de legionari în iarnă cu miros de sînge şi de carne arsă a lui ’41”…
Personajul nostru e obsedat de moarte și de dubluri încă din copilărie și asta nu are nici o legătură cu accidentul, doar că obsesiile se adîncesc și mai mult acum – și-n amintiri, și-n realitate.
Scriitorului îi e frică de ce i se întîmplă, are spaima că va uita, încetul cu încetul, toate cuvintele. Se împacă cu ideea că să fii în două lumi în același timp e mai bine decît să nu fii în nici una și că poate trăi în amîndouă, „aşa cum trăieşti atît în realitate, cît şi într‑o carte pe care o scrii”. A învățat să trăiască „cu amestecul nebun din mintea mea friabilă, ceva din romanele lui Calvino şi din filmele lui Resnais. Nu era greşit totul, îmi mai aminteam şi corect, asta mă bucura şi mă îngrozea în acelaşi timp, căci nu puteam face deosebire între ele. Ar fi fost mai uşor dacă aş fi avut convingerea că totul era fals. Dar eu ştiam că Isabel era soţia mea şi Eva, fiica. Asta era adevărat, de netăgăduit. Era, de asemenea, adevărat că tradusesem în jur de patruzeci de cărţi din engleză şi franceză şi că scrisesem douăsprezece romane în română sau engleză, sub numele real sau diverse pseudonime. În plus, îmi aminteam limpede accidentul”.
Omul se luptă cu boala, uneori are impresia că de fapt e sănătos tun și tot ce i se întîmplă e o înscenare a soției & doctorului, dar parcă la un moment dat ridică mîinile și se împacă cu situația, și atunci se gîndește, ca-ntr-un fel de testament, că cea mai dragă amintire care ar vrea să i se lase, e aceasta: „Eu, făcîndu-i Evei baloane de săpun. Sărea în toate direcţiile, încercînd să le prindă. Şi era soare. Şi rîdea. Aceasta este o amintire adevărată, nimeni nu mi-o poate contesta. Dacă ar fi să uit tot ce am trăit în rest, aş vrea să mi se lase măcar acest moment”.
„Silex” este un roman complex, cu multe povești în poveste, cu personaje foarte vii și puternice, care se citește cu mare interes și plăcere și de care-ți amintești mult timp după aceea, iar la relectură probabil că-i descoperi și alte calități, căci e un balaur cu mai multe capete. Lectură plăcută și utilă!
George Cornilă, „Silex (bazat pe întîmplări false)”, Editura Polirom, 2024
