Sunt critic de film, dar nu am văzut niciodată un film. Iar dacă n-ar fi fost ziua aceea ploioasă de octombrie, când mama își pusese-n cap să pregătească un festin pentru cea de a cincizecea aniversare a tatălui meu și avea nevoie să elibereze casa de zbenguielile noastre, expediindu-ne grămadă la cinematograf, poate nu m-aș fi făcut defel critic de film. Iar dacă frate-meu Iorgu și soră-mea Elena nu s-ar fi încăpățânat să-mi dea o lecție usturătoare pentru că sărisem tot drumul prin bălți, dacă n-ar fi refuzat cu tărie de adult să-mi ia acadea, în ciuda stăruințelor mele gradate crescător de la smiorcăială neglijabilă la mârâială de fiară, n-aș fi descoperit nicicând cum se vede un film. Dar toate astea au fost, toate astea s-au întâmplat și am ajuns cel ce sunt.
*
Ne-am ocupat locurile pe unul din rândurile din față. Eu, ca să-mi marchez net supărarea, m-am așezat invers pe scaun: cu picioarele îndoite sub mine, coatele proptite de spătar și fața unsă de potop de lacrimi furioase îndreptată spre sală. Oricât de multă muncă de lămurire au dus Iorgu și Elena cu mine, în răstimpul de dinaintea proiecției, că nu așa se stă la cinematograf, că ne facem de râs, că o să-mi iau o chelfăneală serioasă acasă et caetera, n-am cedat – în fond, nu cerusem decât o amărâtă de acadea, iar pentru că mi se refuzase această modestă plăcere infantilă, aveam tot dreptul să fiu supărat! În cele din urmă, cei doi m-au lăsat în pace; au decis să mă ignore ca pe un puțoi îndărătnic ce eram.
Și-a-nceput filmul. Habar n-aveam ce era. Dar fețele spectatorilor luminate de ecran mi s-au părut magice din prima. Atenția intensă pe care toți acei oameni erau dispuși să o dăruiască unei povești era ca o expunere la o radiație irezistibilă. A fost dragoste la prima vedere și mi-a intrat în oase. Îmi plimbam ochii de la rând la rând, de la loc la loc, culegând de prin toată sala expresii, precum o albină – polenul din flori. O pupilă sceptică aici, un zâmbet atârnând de buza de sus, în expectativă, acolo, o frunte lucind de curiozitate, un rid schițând înțelegere în colțul ochiului. Și-apoi, valurile de zâmbete blânde, talazurile de încruntări urlătoare, mareea de priviri înlăcrimate. Mă scăldam regește într-o umanitate jupuită de toate straturile protectoare, de ipocrizie, de maliție, de cinism, de vârtoasa bădărănie sufletească și de toate celelalte armuri pe care contăm pentru a nu ne lăsa zgâriați, înjunghiați, străpunși, sfâșiați – o umanitate pur sânge, în stare primară, oferită pe tavă atingerii. Am înțeles atunci câtă încredere au oamenii în filme: filmele, spre deosebire de fapte, nu rănesc.
*
Un an sau doi mai târziu, când învățasem cât de cât să scriu, am profitat de prima compunere ce ni s-a cerut de la școală și am pus pe hârtie ce văzusem atunci, la film.
— Bravo, Daniel! Mi s-a adresat învățătoarea când ne-a adus compunerile corectate. N-am mai citit până acum o relatare atât de emoționantă a filmului „La Strada”. Tu critic de film să te faci!
*
M-am făcut. Sunt, de fapt, spectatorul care stă invers pe scaun, la cinema. Și scrie ce vede. Desigur, chiar dacă nu văd filmul propriu-zis, îi aud coloana sonoră, dialogurile, muzica, efectele speciale, dar zău dacă au mare importanță. Ce contează pentru mine au fost și sunt chipurile oamenilor văzând filmul. Ele sunt materia primă a oricărei cronici care-a ieșit din condeiul meu. Pe fețele acelea se derulează filmul. Acolo devine străvezie, vizibilă cu ochiul liber, esența ancestrală a artei, perla ultimă a sensului ei: emoția. M-am delectat, în timp, cu dragostea sfârtecată proiectată pe obrajii spectatorilor de vechiul „La răscruce de vânturi”, cu nerăbdarea pătimașă împroșcată de „Pe aripile vântului”, cu tandrețea de orhidee rară scursă din „Love story”, cu frica groasă deversată din „Jaws”, cu tristețea bizară prelinsă din „Undeva, cândva”, cu pofta lucioasă țâșnită din „Basic instinct”, cu nostalgia ploioasă susurând din „In the mood for love”, cu voioșia sfâșietoare gâlgâind din „La vita e bella”. Până și „Cinema Paradiso” l-am văzut stând invers pe scaun la cinema, și ce festin de sentimente-a fost! Da. Fiindcă dacă pe ecranul de proiecție rulează imagini, pe cestălalt ecran, al chipurilor privitorilor, rulează oceanul tuturor simțirilor omenești.
*
De la o vreme, mi-au pus etichetă: au spus că cronicile mele ar fi „excesiv expresioniste”. N-am de ce să mă simt vexat. Dimpotrivă: mă simt perfect rezonant cu sensul Artei. Dacă nu ne-ndurerează tragedia, ce rost mai are ea? Dacă nu ne-mbată de veselie comedia, la ce mai servește? Dacă nu plângem, dacă nu ne tulburăm, dacă nu ne speriem, dacă nu ne extaziem, dacă nu ne îndoim până la buza prăpastiei existențiale, de ce mai urmărim povești? De ce, dacă nu ne lăsăm însemnați de ele cu fierul încins al emoției? Sigur că sunt expresioniste cronicile mele: exprimă expresiile pe care le văd succedându-se pe fețele spectatorilor în timp ce curge povestea de pe ecran.
*
— Uite, ăla din rândul trei. Ușor lateral, spre dreapta. Nu? șopti Loredana, recruitment officer la HR-ul unei multinaționale, către prietenul ei, Vlad, tocmai pe când se afișa distribuția printre primele picături de acțiune: o mansardă în clarobscur, o mână care desprindea decupaje din ziar de pe un avizier de plută.
— Da, chiar, confirmă acesta. Ce dracu face? Se uită la noi?
— Fix asta. Ce freak, right?
— Ia dă-ncoa’!
— Ce?
— Telefonul din geantă. Ăsta trebuie pus pe Insta.
— „Ciudatul de la Studio”.
— Exact.
— Gata! Haha, ia uite, a primit deja un wow!
*
Lucrurile se complică. A dispărut unisonul, a apărut disparitatea. „Zona de interes”, „Sărmane creaturi”, „Anatomia unei căderi”. Imposibil să mai tronez pe valul de emoție. Nu mai există val. Aici un chip serios, acolo niște ochi aburiți, dincolo o frunte luminată de ecranul telefonului. Când unul râde, altul clefăie apatic popcorn. Când unuia i se înalță sprâncenele, trase de mirare, altuia îi tremură pleoapele de la căscat. Când unul înclină capul hipnotizat de empatie, altul și-l lasă pe spatele scaunului, anesteziat de moleșeală. Rar, niște obraji care se oferă hotărât și plenar sentimentului radiat dinspre ecran. Fie acesta și dubiul. Nu îmi dau seama: ne-am schimbat noi sau s-a schimbat Filmul? S-a schimbat Lumea?? Fie cum o fi, deși ador ca-n prima zi spectacolul fețelor omenești care se uită, îmi vine tot mai greu să scriu cronici coerente, poate-ar trebui să mă pensionez.
*
— Fiți amabil! Nu vreți să vă întoarceți odată cu fața spre ecran?
— Da, de la începutul filmului stați așa. Nu mi se pare normal!
— Și pe mine mă faceți să mă simt foarte inconfortabil!
— Voyeur de rahat!
— Ne spionezi, tataie?
— Dar nu mai are omul privacy nici la film, acuma?!
— Huo, Big Brother!
— Afară! Alo, marș afară!!
— Băi, moș pervers, îți sparg fața!
*
Acum, la sfârșit de carieră, mă întreb: oare spectatorii sunt conștienți de ce se vede pe chipul lor în timp ce se uită la film? Au fost conștienți în tot acest timp?…
*
Agentul Costel Postolache își termină fără grabă sanvișul cu șnițel pregătit de nevastă-sa de cu seară și încununat totdeauna de-o frunză de salată, că e sănătoasă. Pe care Costel o zvârle scurt la coșul de gunoi. Ce, el e ierbivor?
Pentru că s-a angajat nu de mult la penitenciarul acesta și ține morțiș să facă impresie bună, de băiat serios și conștiincios, își ia gustarea negreșit la post, în fața panoului de control, cu un ochi la șnițel și altul pe monitoarele conectate la camerele de supraveghere din celule, care se ridică, zid, în fața lui, pe biroul șubred.
Îi vede non-stop. E ochiul de șoim ațintit permanent asupra lor. Le detectează fiecare mișcare, ca o uriașă papilă nesățioasă, prin magia din sticlă, plastic, cablu și cipuri care e tehnologia. Și se amuză minuțios – poate și-un pic meschin. După stingere, patul ăluia de la 115, dublu omor cu premeditare, începe să se scuture viguros, în lumina de veghe, întrucât deținutul, permiteți să raportez, face laba. Oameni suntem. Ăla de la 109, în schimb, viol în grup, e un spilcuit: dimineața, poate sta și câte două ore în fața oglinzii de deasupra chiuvetei, pigulindu-și absorbit barba cu trimmerul.
(Oare cum s-or simți, știindu-se urmăriți continuu? îi trece prin minte agentului Costel. Dar deh. Au comis infracțiuni. Mila nu-și are locul aici.)
E mișto să le urmărești izolarea fără să-i fii tu însuți prizonier, să vezi cum îi trăsnește fiecăruia prin cap să-și omoare timpul și cum, chiar și între patru pereți, duc o viață. Cu satisfacții și frustrări, ca toate viețile. O pasiență c-un pachet de cărți jegoase, în care peste ași se fac treptat grămadă doiari, treiari, pătrari și-așa mai departe, până se-arată că, yesss, își încordează deținutul victorios antebrațul, se mai îndeplinește o dorință! Un joc de table de unul singur, unde zarurile saltă sprințare în diverse combinații, șase-șase, patru-unu, cinci-trei, bang, poartă-n casă. Ba chiar e unul care, uite, pompează la flotări ca un apucat, de se umflă toți mușchii pe el, și venele de la gât, cincizeci și unu, cincizeci și doi, cincizeci și trei… Agentul Costel se distrează numărând, nu înainte de a fi făcut un sumar pariu cu sine: azi bate suta.
Apoi ochii îi cad pe monitorul de la celula 102, tulburarea ordinii și liniștii publice, doi ani cu executare. Moșul plictisitor. Ore în șir să-l privești, dacă te țin nervii, și tot nimic nu e de văzut, tot nimic n-are de arătat. Ceilalți se-agită, se bucură, înjură, își rotesc ochii, strâng din pumni de furie sau de neputință – se exprimă. Cumva. Sunt distractivi, într-un fel sau altul. Ăsta, nimic. Doar stă pironit deasupra hârtiei, cu mâna chircită pe creion bălăbănindu-se pe-aceeași direcție la nesfârșit, stânga-dreapta, stânga-dreapta, rând după rând, coală după coală. Își scrie memoriile, nenorocitul. Un automat. Un lipsit de viață. Tss. Agentul Costel îl declară pierdut pentru omenire. Mort la suflet.
Ilinca Stroe (București, 1973) a absolvit Facultatea de Litere, și-a făcut Masteratul la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine (Universitatea București) și și-a obținut Doctoratul în literatură australiană la Universitatea din Melbourne. A publicat eseuri academice în limba engleză în Australia, Spania și România, și a făcut blogging în română, engleză și spaniolă pe Oblio-minded, Trans Iberian/El País, Hispatriados şi StudyRomanian.
Ca autoare de ficțiune, Ilinca a debutat în 2014, cu o povestire publicată sub pseudonimul Dina Anid în Revista de Povestiri nr. 16. Au urmat Utopia Bis. 9 povești derutante, o proză foarte scurtă în antologia Rănile lor pe trupul nostru… (editor Lidia Vianu) și povestiri publicate în revistele Ficțiunea, Familia și Matca literară. Volumul ei de debut, Tristeți deghizate. 12 povestiri în căutarea unei cauze nobile, a apărut recent la editura Ink Story. Ilinca a câștigat până acum trei premii pentru proză: Premiul „Dumitru Pricop” la Festivalul de Creaţie Literară „Titel Constantinescu” (2020), Premiul II la Concursul Național de Literatură „Rețeaua Literară” (2024) și Premiul I la Concursul Internațional de Creație Literară „Nicomah” (2024).
