Memoria vine și pleacă. Iain Reid, „Ne răspândim”

Recent publicat la editura Curtea Veche, Ne răspândim, romanul lui Iain Reid aduce în prim plan tema îmbătrânirii și a singurătății. Scriitorul m-a surprins mai mult decât plăcut și de data asta, mai ales prin fondul reflexiv al cărții. Deși romanele sale sunt prezentate mai totdeauna într-o cheie thriller, eu le consider mai degrabă meditative, părțile care îți dau fiori nu au agresivitatea specifică unor cărți de gen.

Cum înveți să vibrezi din nou

„Când coarda unei viori e atinsă, o alta vibrează prin simpatie chiar dacă ea nu a fost atinsă, spune Shelley. Ființele omenești sunt la fel, cu cât te desprinzi mai mult de trecut, cu atât te relaxezi mai mult și cu atât mai bine îți este aici. Nu ai de ce să te mai frămânți că trebuie să te întorci. Vei fi cu noi aici mereu.”

Narațiunea romanului urmărește o doamnă în vârstă, numită Penny, în timp ce este preluată într-un centru de îngrijire asistată, în urma unui accident casnic, la câțiva ani după moartea partenerului ei. În anii care au trecut de la moartea acestuia, Penny s-a adaptat încet la viața singuratică și lipsită de emoții și, mai ales, la toate problemele asociate vârstei. Cu toate acestea, când cade în bucătărie și se lovește la cap, proprietarul clădirii în care locuiește decide că nu e suficient pentru a se descurca singură și decide să o aducă la complexul Șase Cedri, un plan cu care se pare că a fost de acord cu ani în urmă, deși nu-și aduce aminte.

La început, Penny găsește tranziția șocantă, dar începe repede să aprecieze compania celorlalți membri care locuiesc alături de ea. Atenția de care are parte o entuziasmează și o face să nu mai mai fie atentă la toate amănuntele. Conversația ocazională și noile legături create anulează cu totul dorul de propriul cămin și viața pe care a avut-o acolo.

Sub privirea atentă a personalului de la Șase Cedri, Penny își redescoperă dragostea pentru pictură, o pasiune pe care a abandonat-o după moartea partenerului, de asemenea artist. Cu toate acestea, nu totul este așa cum pare.

Penny devine neliniștită de cât de multe știe personalul de la Șase Cedri despre trecutul ei. Începe să observe cât de atent o supraveghează personalul specializat și cum nimeni nu-și amintește că a fost de acord să se afle acolo. Peste toate plutește un mister neliniștitor, iar textul este destul de alert, în ciuda ritmului domol pe care îl observasem în viața bătrânei la început.

Fotografie de Carmen Florea

O artistă veșnică

„Jack a plecat, dar îmi tot repet în gând ce mi-a spus. Că sunt protejată de bătrânețe. Asta a spus. A mai spus și că uitarea e bună? Dar cu ce preț, cu ce preț sunt ocrotită de vârsta mea?”

Povestea lasă niște piste deschise, ceea ce pe unii dintre cititori îi poate contraria. Mie mi se pare un atu, oferă libertatea de imagina, de a reflecta după. Se poate observa că efectul este intenționat, scriitorul construiește foarte bine fiecare fir până la un punct. Pare că totul se încheie un pic prea devreme, chiar înainte de a furniza piesele cheie. Iain Reid nu-i un autor amator, care să lase lucrurile la întâmplare, ci cred că a dus fiecare linie narativă exact unde și-a dorit de la început. Nici romanul nu-i unul oarecare despre îmbătrânire, ci pune multe probleme, pe care le tratează atent (singurătatea, lipsa componentei sociale, facultatea de adapta mintea la trup etc.), fără să pice în capcana autoamăgirii personajului, a fricii de moarte excesive sau a dorinței a trăi o viață veșnică, aproape clișee în literatura de gen.

Mi-a plăcut în mod special, și data asta, faptul că Reid nu folosește artificii în text, preferând structura exactă a frazelor. Scrie la persoana întâi, preferă frazele rapide și incisive în locul celor sinuoase. Meditațiile personajului principal sunt brutal de sincere, dar niciodată cinice, iar reflecțiile despre viață par extrem de autentice.

M-am desprins greu de roman și cu părere de rău de Penny, pe care am îndrăgit-o și alături de care am fost vreme de câteva ceasuri bune. Ca o veritabilă artistă, nu putea trimite mesajul direct, ci într-o manieră profund personală. Cred că i-a ieșit foarte bine.

„Se ridică o clipă și nu facem decât să ne uităm unul la celălalt ne îmbrățișăm. Are pielea moale și plină de cute. Bustul imperfect al unui bărbat în vârstă. Ne îmbrățișăm. Se poate vedea trecerea anilor pielea lui flască: momente liniștite de mândrie și rușine, entuziasm și teamă, sentimente de vinovăție, bucurie, fericire, doliu, iubire. Le văd pe toate și chiar mai mult. Ca pe a mea. Nu ne spunem nimic și mă reapuc de pictat.”

mm
Carmen Florea
Carmen Florea a visat să aibă propria librărie, însă pentru că a navigat cu sau fără voie către alte domenii, de câțiva ani a adoptat una la Cărturești (Carusel). Face PR și comunicare, realizează interviuri și redactează cărți. Booklover by default, are o slăbiciune pentru scriitorii sud-americani, portughezi și japonezi. Plăceri (ne)vinovate: clătitele, fotografia, drumețiile.

Ultimele articole

Related articles

Leave a reply

Introdu comentariul tău
Introdu numele aici