Mă aflu încă sub vraja unui eveniment cultural care mi-a trezit amintiri dintre cele mai frumoase, laolaltă cu o stare de revoltă furioasă, ca în cea de-a doua mea tinerețe. Am participat, în familie, la o prezentare de carte, organizată de Fundația Calea Victoriei la Librăria Humanitas de pe Lipscani. Este vorba de volumul Revoluția din 1989 povestită celor care nu au trăit-o, autor fiind Alina Pavelescu, bună prietenă a mea. Și din acest motiv (nu o să dezvălui altele), mă voi abține a descrie cartea, nu voi face o laudatio, nu voi rezuma povestea respectivă și nu voi aduce lămuriri suplimentare în calitate de participant permanent și destul de activ la întâmplările din acea perioadă. Pe de altă parte, nu pot să trec la subiectul de azi fără să subliniez mulțumirea mea legată de apariția unor astfel de cărți, dedicate unui segment care nici nu poate înțelege ce, de ce și cum s-a întâmplat atunci.
Revenind, am încercat să îmi aduc aminte acel sfârșit de iarnă – început de primăvară: 12 ianuarie, 28 ianuarie, 18 februarie, 15 martie, 26 martie, iar toate gândurile mele s-au înroșit din nou, înfuriate la maximum de repetatele manipulări care ne-au făcut să fim azi mult mai puțin decât ar fi trebuit să fim. Ei bine, pentru mai bine de jumătate dintre români, aceste date nu au nicio semnificație, așa că ce să mai vorbim de manifestația de la Brașov, despre Liviu Babeș, Doina Cornea ș.a.m.d. Morții de la Revoluție sunt ai nimănui, morții mineriadelor așijderea, prea multele generații de copii din ce în ce mai puțin educați sunt ele însele vinovate, nicidecum un stat bazat pe cumetria dintre politic, servicii și interlopii momentului. Și dacă toată țara este din ce în ce mai ignorantă, fiind în stare rareori să judece fără ajutorul internetului, spuneți-mi de ce mi-aș putea permite pretenția, speranța sau măcar dorința ca elitele să fie altfel. Câțiva oameni mult mai citiți, dar romantici, încearcă să ne arate adevărata competență a administratorilor vieții noastre cotidiene, cu școli de doi bani, perioade de pauză a oricărei activități (susceptibilă a fi fost petrecută la instrucție profesionalizată), cu evidente greșeli gramaticale sau de exprimare, cu zâmbetul pe față când sunt prinși cu minciuna…
Așadar, pe 26 martie 1990, prin decretul semnat de primul criminal al revoluției (îl numesc astfel, pentru că prezența mea la Palatul Victoriei în momentul în care trimitea minerii să mai facă o vizită prin București, să fie siguri că situația e stabilă, mă obligă să omit orice prezumție de nevinovăție) se năștea Serviciul Român de Informații, instituție proiectată ocult pe modelul vechii Securități, menită a permite reîncadrarea bravilor patrioți aflați în concediu de la începutul anului și a oferi instrumente noi unei puteri abuzive și retrograde pentru a-și putea spori puterea și a-și asigura reproducerea continuă. Să nu credeți că aș fi vreun nebun care crede că toate serviciile de informații sunt inutile și maligne de cele mai multe ori. Ele își au rațiunea lor de a fi, dacă (de exemplu) ar fi stopat mizeria petrecută la sfârșitul anului trecut, dacă ar fi descoperit, în timp și fără direcție prestabilită, atacuri evidente la securitatea națională și la bunăstarea cetățenilor care le plătesc (un exemplu considerat neimportant: fabricile de diplome universitare pentru neaveniți). Dar, din momentul în care toți cei care gândesc realizează că principala lor activitate este legată de protejarea unor interese economice particulare și de servirea grupurilor care le hrănesc într-un moment sau altul, ele devin, probabil, cauza principală a haosului social dintr-o țară care pare a avea o mare criză de identitate.
Cu 10 zile înainte de semnarea decretului despre care vorbeam mai sus, conducerea „democratică” a statului „suveran” trimisese la Târgu Mureș o comisie de „oameni de bine” pentru a analiza evenimentele petrecute pe 15 martie în inima Transilvaniei, evenimente regizate, probabil, de specialiștii de clasă aflați momentan în concediu sau integrați deja în noua putere. S-a creat un moment emoțional de anvergură, s-a vorbit de iredentism și unguri care mănâncă prunci de români, de nevoia ca țara să fie apărată de hoardele hune, exact în stilul inconfundabil al acelorași care anunțau, cu alt prilej, găsirea de stupefiante în sediile partidelor istorice. Logic, analizând problemele majore depistate, imaginând scenarii de înaltă ținută patriotică și, mai ales, în lumina sarcinilor pentru care fuseseră desemnați, iluștrii specialiști în orice (specificul autohton este nelipsit) au decis că singura soluție este înființarea SRI, care să aibă grijă ca astfel de lucruri să nu mai aibă loc. Iar dacă, cine știe cum, apucă vreunii să atace substanța noului sistem democratic, capitalist și occidental, atunci să se implice activ, direct sau prin reprezentanți nerecunoscuți vreodată, la remedierea situației. Asta fie prin consilierea forțelor civice (vezi mineriadele), fie prin blocarea întreprinzătorilor obraznici, fie prin monopolizarea activităților sensibile (industrie, privatizare, comunicații și, de ce nu, domeniul furnizorilor de dezinfectanți pentru spitale).
Se știe că, în toată lumea, în oarece timp, serviciile de informații reușesc să se fisureze intern. În sensul că apar facțiuni rivale, din cele mai variate motive. Fiind vorba de instituții de forță, după lupte aprige și murdare, cineva pierde și participarea sa la „cașcaval” devine nulă sau nesemnificativă. Desigur, asta o știe pierzătorul și oponentul său, nicidecum eu, care mă închin a mirare aflându-i pensia, salariul sau ”norocul” în afaceri (îndeosebi cu statul). Uneori (de multe ori), pierzătorii se unesc și în afara sistemului visând și lucrând pentru o revenire spectaculoasă, „dând din casă” pe la televiziuni „obiective” frânturi de informații mai mult sau mai puțin scoase din context, inventând scenarii complicate și aberante, formând asociații și organizații neabătut patriotice. Pentru a-și crește importanța și influența, acestea s-ar putea pune în slujba unor lideri mai mult sau mai puțin carismatici pentru a-i sprijini să repurteze succes în activitate. Dar nu, românii sunt mult mai inventivi și mai precauți și se bazează pe obiceiurile de dinaintea marginalizării. Anume, grupurile nu își aleg din afară un lider deja prezent, ele inventează unul care, din această cauză, ar fi loial pe vecie. Lipsa de cunoștințe a eroilor noștri devine acum evidentă, din moment ce ei nu știu, nu cred sau nu înțeleg ce face un tiran cu cei care l-au sprijinit și care, ipotetic, îl cunosc destul de bine. Hitler, Stalin, chiar Ceaușescu ar trebui să le spună ceva, dacă ar avea abilitatea de a raționa corect.
Așa am ajuns azi ca politicienii să fie, în imensa lor majoritate, marionetele unor foști neica-nimeni, mai apoi profesioniști desăvârșiți și (după sau în prag de marginalizare) patrioți. Iar acest lucru nu va putea fi schimbat fără ca oamenii care gândesc să se unească și să preseze societatea și clasa politică să reformeze de-adevăratelea, ca să mă exprim colocvial. Dar unde s-au văzut pe aceste meleaguri, intelectuali uniți care să vrea să se lupte? La reuniunea despre care vă vorbeam la început, am vrut să intervin să subliniez rolul patriotic al reputatului și nepătatului intelectual de rasă numit Răzvan Theodorescu, directorul televiziunii de stat (singura cu acoperire semnificativă în acele vremuri). L-am cunoscut pe acest domn elegant și rârâit, respect din principiu persoanele care au trecut dincolo, dar unsoarea scârboasă care îi invada caracterul a rămas la fel ca atunci, imposibil de suportat. Așa că m-am abținut și, de atunci, opinia de mai sus trebuie spusă cuiva, pentru că mă chinuie. Sper că nu vom avea parte, luna aceasta, de serbarea celor treizeci și cinci de ani de triumf asupra noastră, celor liniștiți și supuși.
Întorcându-mă de unde am pornit, vreau să spun, încă o dată, că mi se pare esențial ca astfel de lucruri să fie cunoscute de tânăra generație, iar aici toți ar trebui să contribuim: autori, profesori, părinți… poate și securiști.
