Efectuam, cu bătrânul IL-18, fost avion prezidențial de pe la începuturile lui Ceaușescu, un zbor București- Plovdiv, Bulgaria, în nerușinatul deceniu nouăzeci.
După nici o oră de zbor, părăsim nivelul de croazieră. Coborâm senini, cu cele patru elici tocând liniștite aerul balcanilor, pentru aterizarea, deja intrată în platfusul rutinei, la Plovdiv. Sub șase sute de metri, intrăm sub burdihanul unui plafon tenebros ca ciuma. Parcă Dumnezeu aruncase într-adins o mantie neagră pe cerul scund de peste noi. Și dăm de o turbulență cum văzusem doar în filmele pedagogice din școala de aviație. Mai târziu am înțeles că provenea de la undele orografice năvălind ca o avalanșă invizibilă dinspre munții de-alături, împletite cu supărarea plafonului de deasupra noastră. Ne dă cu capul de pereți, ne sparge un bidon de ulei de cinci litri de tavanul avionului, ni-l aruncă pe tehnicianul care medita în fundul cabinei până în cockpit-ul echipajului. Pe mine mă dă cu capul de gura de ventilație a condiționerului de deasupra. Vârtejul memoriei mă aruncă subit în anii cincizeci, la prima scenă pe care mi-o amintesc din filmul vieții. Nunta mătușii Elisabeta.
Un csárdás fără sfârșit și pálinka îndoită cu apă își arătau dinții în vertijul fetelor despletite. Conuri de praf unduiau în lumina debilă a becurilor atârnate pe gardul înegrit de ploi. Rătăceam desculț printre picioarele nuntașilor amețiți. Mă călcau. Îi călcam. Nu băga nimeni de seamă. Bunicu- meu, Pista Bàcsi, șchiop și cu parkinson, se bălăngănea printre nuntași, parcă dansa, căutându-mă. Într-o pauză, când își înfulecau și ceterașii sarmaua regăţeană, mă extrage din praful „ringului˝ de dans și mă târăște într-un colț al curții ca pe o straiță cu rufe murdare. Profitând de pauză, Mitică, om dârz de la munte, care a rodit cu Julișka un copil din flori, crezând că e rost de distracție pentru toată lumea, cere și el o sârbă românească. Muzicanții, gata să se execute, ridică din umeri, întrebător, către familie. Unchiul Pityu, altfel băiat de treabă, sare primul: „Aici cigányzene (folclor unguresc) chinte. Dache sirba vrei, merji la Regat.” De aici, pumni și palme alandala. Sudalme de milițian regățean împletite cu bazdmeg, lófasz și büdös olàh (vorbe de ocară în maghiară), dădeau într-un coșmar ce mi-a rămas lipit pe cortex ca unsoarea sleită a gulașului de pe fundul străchinilor. Amețit și în minoritate, Mitică ia copilul de picioare și amenință să dea cu el de pământ. Sare Julișka să-și apere fetița. Se potolesc spiritele. Julișka nu vorbea românește. Mitică nu vorbea ungurește. Muzica muntenească s-a înecat în coardele țambalului și-n ochii vinovați ai țiganului cu mustață de husar, singurul cât-pe-ce aliat al lui Mitică. De aici, o supărare mâloasă ca apele Someșului cu toate neamurile lui Julișka.
Vălul negru de inconștiență nu a durat mai mult de un minut. Un minut cât o nuntă de oameni săraci într-o margine de urbe transilvană.
Ratăm aterizarea la Plovdiv, ieșim de sub coșmarul buhăit care umbrea aeroportul. După două viraje pe stânga, vedem o pistă liberă. Ca o gură de aer după ce ai stat câteva minute sub apă. Tăbărâm pe ea. Dim Georgio pune avionul uns, de parcă nu l-ar fi deranjat nimic cu trei minute în urmă. La el reflexele de pilot erau în tendoane și în fibra mușchilor încordați. Amețit, nu îndrăznesc să mă bucur că suntem la sol. Un Sol bemol patetic. Pe dreapta, în locul aerogării, două vaci, pășteau iarba prăfoasă cu iz de petrol, deranjate de apariția unui ierbivor mai mare pe pășunea lor.
– Mitică, am căcat-o!, îi susur lui Dim la ureche.
– De ce, măi, ce vrei?
– Păi nu suntem la Plovdiv!
– Aaa, fi-mi-ar manșa-n cur să-mi fie! Vacile astea nu aveau cu cine dansa.
La capătul pistei, tot pe dreapta, „biute” de beton, mascate cu maluri de iarbă, adăposteau tradiționalele MiG-uri 21, moțăind în bătrânețea lor inutilă, ca niște pensionari la telejurnal. Oprim motoarele. Deschidem trapa cargo. Oops. Un aerodrom militar mut, de weekend. Apare un gospodin general kaki, plin de stele și dungi albastre. Îi povestesc în bulgara mea debilă cam ce am pățit. Urcă pe scara obosită a IL- ului cargo. Se duce glonț în cabină. Nu se uită decât la accelerometrul de pe bordul comandantului. Un indicator cât un ceas de mână Pobeda. Vede plus opt. O liniuță până la limita de rupere a avionului. Ne spune să blagodari na Boga (mulțumim lui Dumnezeu) că suntem acolo. Avea confirmarea spuselor noastre. Ne tapează de cinci sute de dolari. Amendă, taxă de aerodrom, șpagă de solidaritate? Ce mai conta! Ne dă o chitanță de mână, cu ștampila unității. Apoi desemnează un șturman (navigator) să urce la bord cu noi, în ideea că nu ne-am revenit deplin din zgâlțâială, și ne expediază la Plovdiv. Să ne luăm marfa. Să nu sabotăm, printr-un fleac, operațiunea „Țigareta doi”. Marea contrabandă cu țigări a anilor nouăzeci patronată de membri ai guvernului. După revenirea la București, am dat-o la retuș în rapoartele către directorul companiei. Noi, de fapt, salvaserăm avionul de supărarea vremii, nu am ajuns de parteneri ai rumegătoarelor la Ceșnegirevo. După ce semnăm rapoartele, depresurizat, încerc să mă dau hâtru: „Dragă Mărie, am ajuns cu bine! După ce se ridică ceața, am să-ți spun și unde.” Îmi lipesc toți patru câte-o palmă peste ceafă, semn c-au priceput gluma mea.
Dacă până atunci consideram centura de siguranță un mijloc suplimentar de încorsetare a libertății mele individuale, după acest zbor am început să mi-o pun cu sfințenie. Și în avion și în mașină. Și mi-am montat una și la scaunul de la toaletă, pentru cazurile când m-aș așeza acolo beat.
După atâția ani, nu pot să nu-i dau dreptate lui Kiefer Sutherland, care zice într-un film: „Das war meine eigene Dummheit, da zu landen” (”Din propria mea prostie am ajuns acolo”).
Alexandru Dascălu este fost aviator militar și civil navigant, după care a făcut management în aviația privată. Vagi colaborări „literare” includ publicarea în ziarul Apărarea Patriei (în anii ’70-’80), în revista „Timpul femeilor în lumea bărbaților” (anii ’90) și câteva recenzii la volume de poezie ale lui Dorin Popa. În rest, a scris pentru sine.
