Marcel, poreclit Melcuș din clasa a doua, numai Dumnezeu mai știa de ce, coborî din Bolt și-și aranjă tricoul care avea imprimat pe piept numele unei trupe rock franțuzești. De la o vreme, i se părea că toate tricourile îi stăteau mulate pe burtă. Era, probabil, efectul încetinirii metabolismului, așa cum auzise el pe la TV, dar Cristinei nu-i convenea și începuse să-l bată la cap să slăbească.
Intră în berărie și se opri confuz, cu rucsacul în mână, privind în toate părțile. Un bărbat gras, care sorbea dintr-o halbă enormă de bere, îi făcu semn cu mâna.
— Melcușule, aici, tati!
— Fane, salut, măi! Scuză-mă c-am întârziat. Cristina, știi cum e, nu m-a lăsat să plec până n-am dus gunoiul.
— Băi, Melcușule, îmi place de tine că ești mega-familist, bă. Ia un loc și lasă naibii rucsacul ăla jos. Berea astălaltă e-a ta.
— Mă tem c-o s-o bei tot tu. Eu o să iau un radler fără alcool.
— Ce zici, tati? făcu Fane ochii mari.
Melcuș nu-i observă indignarea. Se uita pe sub masă, după care începu să pipăie partea interioară a tăbliei.
— Ăștia n-au priză, nu? Voiam să-mi încarc e-book reader-ul. Mi-a zis Cristina c-ar fi bine să citesc mai mult.
— Aici e berărie, nu fițoșenie din aia de club de corporatiști, unde se scapă toți pe ei când văd ecrane. Tu zi-mi care-i treaba cu berea. Eu la bere te-am scos, nu la urină de pisicâine. Ce dracu’ e cu tine?
— Iau niște antibiotice, măi, dădu Melcuș din mână. Nu-ți face griji.
— Deci până la urmă s-a prins cineva c-ai probleme cu capul.
— Ce? Nu, am o infecție la gambă. M-am tăiat când am căzut de pe munte săptămâna trecută. Mi-a dat doctorul să iau pastile preventiv.
— De pe munte? zise Fane lăsând halba jos, pe jumătate goală. De pe ce munte?
— Pietrosul Rodnei. Am mers cu Cristina și cu niște colegi de-ai ei de la muncă într-un fel de team building. Eu i-am zis că nu-s tocmai fit, dar ea a insistat. A zis că n-ar da bine să nu vin, mai ales că era și Pavel acolo.
— Și cine-i Pavel ăsta?
— Nu știu, un șef, ceva. Unul cu mulți bani care i-a promis c-o ajută să promoveze. Mai bine nu mergeam. Cinci ore a durat urcarea. Vreo trei sferturi, până la lacul Iezer, am călcat numai pe bolovani. Mi-am julit deștele.
— De-asta ai făcut infecție?
— A, nu. La coborâre am pășit eu aiurea, fix pe buza potecii. Eu greu, poteca de pământ, s-a rupt cu mine, zâmbi Melcuș, de parcă povestirea îl amuza și-l făcea să se simtă rușinat, în același timp.
— Băi, tu vorbești serios?
— Serios, Fane. O neatenție, ce să-i faci? Culmea e că, în timp ce-mi fugea piciorul în lateral și-ncepeam să mă rostogolesc, m-am gândit: oare chiar mi se întâmplă mie chestia asta? Oare chiar cad? Oare chiar o s-o fac de rușine pe Cristina în fața colegilor ei? Adică primele momente parcă au fost așa, în reluare, după care m-am trezit direct în râpă, vreo doi metri mai jos. Am avut noroc că m-am oprit într-un tufiș. M-am tăiat la picior într-o piatră, dar atunci nu simțeam.
— Doamne, dar tălâmb mai ești, Melcușule, râse Fane, clătinând halba și împrăștiind fire albe de spumă pe masă. Cred c-a înnebunit Cristina de panică, nu?
— Da. Se-nroșise toată. A-nceput să țipe la mine. Că-s prost, că dracu’ să mă ia, că unde mă grăbeam așa? Cu toate că eu eram ultimul în grup, mă-nțelegi? Ea mergea cu Pavel în față ca să discute de business.
— Panicată rău, cum ziceam. Panicată că i-ai stricat combinația cu șeful.
— Nu-i șeful ei. Și nu-i ce crezi tu, în orice caz.
— Sigur că nu. Și cum ai ieșit din râpă? Să nu-mi zici să te-a scos băiatul de aur.
— Nu. El voia să cheme salvamontul, c-a zis că risc să-l trag și pe el în groapă. M-au scos două olandeze care veneau în urma noastră. Zdravene femei, cu brațe de oțel. Au coborât în pantă și-au făcut un fel de triunghi împreună cu mine. Știi ce coapse aveau fetele alea? Mă trăgeau în sus și io mă holbam ca prostul la picioarele lor. Să le lumineze Buddha calea! Când am ajuns înapoi la Iezer, m-au întrebat dacă-s OK, am dat din cap, după care ele s-au dezbrăcat și-au sărit în apă. Goale, mă-nțelegi?
— Goale, goale?
— Da, Fane. Nicio inhibiție. Cristina mi-a ars o palmă peste ceafă din senin, de parcă eu eram vinovatul. Ce m-a mai blagoslovit până s-ajungem la mașină… nu m-au tocat pietroaiele alea cum m-a tocat ea.
— Băi, mă bucur că te-ai distrat, zise Fane, întorcându-se spre bar. Prietene… mai adu-ne încă două, te rog!
— Fane, ți-am zis că…
— Dă-te-n pușca mea! Nu mă faci de râs cu pișaturile tale. Uite, la masa aia stau doi colegi de la administrativ. Nu te mai holba la ei! Am zis că bem bere, asta bem.
— Și pastilele mele? Sper că nu te răzbuni acum pentru că nu te-am chemat și pe tine pe munte, dar Cristina…
— Lasă, nu te mai scuza acum, tati, gâlgâi Fane, împingând insistent cealaltă halbă spre Melcuș. Sincer să fiu, oricum n-aș fi mers. De când cu urșii și căpușele și viperele, nu-mi mai trebuie munte. Stau eu pe curul meu acasă. Ți-am zis ce-am pățit la urgențe astă toamnă, nu?
— Nu, zise Melcuș, cedând și sorbind încet din bere.
— Stai să vezi! Am fost cu niște pulărăi la Măcin prin septembrie. Un grătar, un fotbal-tenis, o băută, de-astea. Și hai să urcăm și pe o colină pe-acolo, zice unul, să mai alternăm. Nu c-ar fi fost cine-știe-ce urcare. Una pesta alta, m-am simțit bine, dar când am ajuns acasă… belea. Eram și eu în pat cu nevastă-mea, și ea: Fănică, vezi că ți-a ieșit un neg pe testicul. Ce-ai zis, femeie? Un neg, o aluniță. Pun mâna și da, simțeam o umflătură. Draci, să vezi c-am făcut cancer, m-am gândit, dar s-a uitat ea mai bine și nu era decât un jeg din ăla de căpușă vârâtă pe jumătate în coiul meu stâng, undeva mai spre cur. Direct la urgențe ne-am dus.
— Și? Te-a operat?
— Ei, pe naiba, m-a operat. M-a luat în primire o doctoriță. Bunoacă ea, vreo patruj’ de ani, roșcată. Cred c-am deranjat-o de la cafele. M-a pus să stau capră, dacă-ți vine să crezi. Cu-n picior ridicat, ziceai că-s un câine care urmează să se pișe pe roata mașinii. Și-a bătut sula de mine doamna, cum ar veni. Două minute a durat să-mi scoată căpușa cu un clește și, la sfârșit, zice cu-o voce din aia argăsită: domnu’, pe bune-acum, ce te-a mâncat în popou să urci matale pe munte? Mai stai și matale pe-acasă, la un televizor, la o tablă.
— Ha-ha! Chiar că ți-a zis-o.
— Nu râde, Melcușule, că-ți verși berea-n poală. Dar da, mi-a zis-o, haimanaua, iar eu am tăcut mâlc și-am înghițit în sec, norocos c-am scăpat. Într-un fel, avea dreptate femeia. Ce dracu’ să caut eu pe munte? Nu vezi ce burtă am?
— Păi ar trebui să mai da și tu jos. Mie Cristina mi-a zis că…
— Asta-i culmea! Dac-am ajuns să mă uit și-n gura Cristinei… nu vezi ce-a făcut din tine? Păi tu erai bărbat, Melcușule. Erai strong, tati, erai rocker din ăla dur, metalist, pușca mea, nu dovleac decorativ, cum ai ajuns acum.
— Nu-i vorba neapărat de Cristina, se apără Melcuș, înciudat, bând mai abitir din halbă. E vorba de sănătatea noastră. Nu mai suntem tineri, Fane, batem spre patruzeci de ani. Ar trebui să ne abținem de la bere, de la pâine.
— Dar eu nu mănânc pâine din liceu, tati. Pâine, crutoane, chifle, franzele – nimic! Maxim niște expandate din alea de orez.
— Serios? Dar ce-ai, intoleranță la gluten?
— Păi ce, te-aș minți eu pe tine, Melcuș? Hai, bagă bere, că mai cer două acuma. Fii și tu bărbat din nou! Și nu, n-am nicio intoleranță la niciun gluten. E o… cum să-ți zic? E-o superstiție de-a mea. Poveste lungă.
— Nu te codi acum, Fane.
— Ei, căcat, nu mă codesc. Doar că nu vreau să-ți faci o idee greșită despre mine, asta-i tot. Aveam șaișpe ani, ieșisem și eu la piață cu familia. Așa era la noi. Sâmbăta dimineață ieșeam la piață, fie ce-o fi. Maică-mea l-a văzut. Un stick roșu de memorie, lângă bordură. Și pe vremea aia stick-urile erau ceva rar, noi abia trecusem de la floppy la CD-uri.
— Mi-aduc aminte. Eu nici n-aveam unitate optică la calculator.
— Așa, da. Tot drumul până acasă am făcut presupuneri ce-ar putea să fie pe el. Acte, zicea taică-miu. De la vreo companie. Muzică, zicea mama. Bani, zicea bunică-mea, că nu-nțelegea ea cum funcționează tehnologia. Și ce crezi că era, Melcușule?
— Ăăă… secrete de stat? Chestii de agenți secreți?
— Ce? De la cărți ți se trage, Melcușule, cărți din alea de te pune Cristina să citești. Mai revino, dracului, cu picioarele pe pământ. Citește și tu un Buzea, un Răileanu. Auzi, secrete de stat. Erau puli, tati. Mii de poze cu puli în erecție, care mai țuguiată, mai bombată, mai plină de sevă.
— Fane, mai încet, că-s și copii în zonă…
— Unde-i vezi, tati? Sau de tine zici? Adevărul e că, de când umbli cu Cristina, ai făcut urechi de bebeluș, să mor eu, nu mai suporți cuvinte bărbătești. În fine, penisuri. E mai bine acum? Stăteam toți, ghiotură, în jurul ecranului și ne holbam la ele. Eu, mama, tata și bunica, cu ochelarii ei ăia groși, gen fund de borcan. Taică-miu a fost primul care-a reacționat. S-a răstit la mine să-nchid calculatorul.
— Și-ai închis, nu?
— Știi cum se-ntâmplă în situații de-astea, Melcușule. Niciodată nu nimerești butonul care trebuie. Nu știu pe ce naiba am apăsat, dar un ditamai penisul roz a apărut mare pe ecran, în toată splendoarea lui. În spatele meu s-a lăsat o liniște din aia de mormânt. Atunci am auzit-o pe bunica, cu glasul ei blând și moale: da’ ce-i aia, mamă? O franzelă?
George-Cosmin Borș este licențiat al Facultății de Știința și Ingineria Alimentelor din cadrul Universității „Dunărea de Jos din Galați” și al Facultății de Transport Naval din cadrul „Universității Maritime Constanța”.
A debutat în anul 2022 în fanzinul Cenaclului ArtZONE S.F. din Brăila, al cărui membru este, cu povestirea Cr3d!nţ@. În 2024 a urmat cursurile școlii pentru scriitori „Wannabe”, coordonată de prozatorul Mihai Buzea. De asemenea, a obținut premiul I la prima ediție a concursului de proză scurtă organizat de site-ul Nesemnate (cu textul „Șurubelnița și ciocanul”) și marele premiu la cea de-a treia ediție a concursului de proză scurtă organizat de site-ul Cod de Poveste (cu textul „Tulbure”). A publicat povestiri în revistele FicţiuneaOPTm, Galaxia42, LiterNautica, Rexpublica și pe platforma LiterNet. Este membru al Mensa România și mare pasionat al jocurilor de societate, despre care scrie constant.
