nu azi
moartea mi-a făcut toată noaptea
respirație gură la gură
nu azi îmi spune când deschid ochii
mă întreb dacă nu am visat
un episod nou din game of thrones
o privesc seamănă cu asistenta de la smurd
de vara trecută de pe plaja de la sulina
care a resuscitat un înger eșuat
la hotarul dintre mare și deltă
îi văd și coasa sprijinită de marginea patului
în locul suportului pentru perfuzii
nu azi îmi repetă bea-ți cafeaua bro
du-te la job și mai îndrăgostește-te
de câteva ori și azi dar nu uita
că mi-ești dator
cu o veșnicie
ochelari de distanță
omg mi-am tras ochelari de distanță
văd monștrii de la începutul lumii
și din miezul fiecărei nopți sau depresii
infinitul mare și cel mic
chiar și cel mijlociu despre care nu se vorbește
ci doar se arată cu degetul corespunzător
o da și galaxii luminoase de gâze
și stoluri țanțoșe de praf saharian
sigla magazinului de mobilă de pe cealaltă parte a bulevardului
vitrina de alături cu schiuri și crose
panourile electorale ca niște ferestre
prin care poți privi interioarele corupției și prostiei
pe oameni îi recunosc după fosforescența sinapselor
iar pe fostele iubite după limpezimea uitării
toate lucrurile au acum contururi clare
mai ales această lebădă care ar trebui să fie albă
și nu e
tabloul lui mendeleev
în după-amiaza incoloră
pe smartfonul pus pe silențios
scrolez după o fotografie
cu o luminozitate
suportabilă
cu tine
ca un motan pe caloriferul rece
parcă toarce prietenul adormit
în cealaltă cameră
simt în nări praful încremenit în aer
apa la robinet așteaptă de o oră
grea și gri
ca cineva să reseteze
gravitația am adormit
la cursul de pictură
și mă aud întrebând
din ce parte cade
lumina în tabloul
lui mendeleev
podul e plin
de lucruri inutile
ca această cutie
cu poze cu mine
când eram mic
și nu eram eu
ținut în brațe
de bunici
nefiresc de tineri
și de vii
sau de părinți
mai tineri decât mine
care nici ei
nu erau ei
podul acesta
e un martor miop
al unui trecut
din care m-am smuls
ca o rană
scriu dimineața
scriu dimineața pe nemâncate
sorbind cafeaua fierbinte
înainte să se trezească gravitația
ca să pună ordine în lucruri
așa că toate încă plutesc
într-o instabilitate
inocentă
cu forme articulate vag
de o geometrie fluidă
și sunt atât de moi
încât le poți modela
cu respirația
unui vers
Alin Dobai este un orădean de 54 de ani care încă nu a debutat în volum pentru simplul motiv că, vreme de 33 de ani, nu a scris… A cochetat cu poezia în adolescență, a și publicat în acea vreme (1986-1988) câteva poezii la revistele Flacăra și Familia (unde de Poșta redacției se ocupau Geo Dumitrescu, respectiv Ana Blandiana).
A absolvit filosofia la Cluj-Napoca în 1995, a predat la un liceu orădean 8 ani, apoi a schimbat diverse joburi. În ultimii 7 ani, a lucrat ca programator.
În decembrie 2021 s-a reapucat, brusc și aproape inexplicabil, de scris versuri. A publicat anul trecut câte un grupaj de poezii în Familia (nr. 7-9) și Steaua (nr. 10). În martie 2024, a citit din versurile proprii la clubul de lectură orădean Pragul Vaida.
