Mița întinerește de la o revedere la alta. Parcă tot trage de cei șapte ani diferență dintre ele două, ducându-se înapoi spre copilărie cu scheletuțul ei de pui de pasăre, cu bretonul de fetiță, cu porii cei bine închiși de apa de orez cu care se demachiază. Pierzându-și orice colț sau asperitate, trăsăturile fetei se rotunjesc cu o dulceață care-o seacă la inimă pe Brândușa.
Altfel stau lucrurile cu Brândușa: la prima zi mai obositoare, arată fix ca mama copilei de porțelan. Nu doar întineritul Miței le îngreunează relația în ultima vreme, ci și toanele.
— Te-am rugat să nu-mi mai spui Mița.
— Dacă ai ști tu ce cadou frumos ți-am adus…
Brândușa își compune special pentru Mița (căreia îi place să fie numită astfel, dar se alintă) o privire ironic-afectuoasă menită să arate că-i sunt binecunoscute limitările fetei, dar că o iubește în ciuda lor. Tocmai transmite asta cu mare intensitate, de la geamul la care fumează, spre fata care își dă unghiile cu ojă în mijlocul încăperii, pe covor.
— Au venit unii azi să-și vândă cărțile… Dacă-ți zic cum i-am învârtit…
Când lucra și ea la anticariat, Mița adora să o vadă pe Big-Bee (așa îi zicea pe atunci) în acțiune sau să asculte despre capturile legendare de cărți pe care le făcuse Brândușa (doar așa îi mai zice acum). Își luau pauză de țigară împreună, coborau și se ascundeau după colțul clădirii, într-un loc doar al lor, unde vorbeau la nesfârșit despre cărți deștepte și clienți proști, dar și despre ce visau să facă în viața asta. Așa se treziseră într-o zi că se terminase programul anticariatului, iar ele rămăseseră încuiate pe dinafară. Și-atunci râseseră ca nebunele și Brândușa o cam pupase pe Mița. Mița n-avusese nimic împotrivă, stătuse cuminte și deschisese gura ca o porumbiță, ba chiar se lăsase ținută de mânuțe în cursa Uber pe care au împărțit-o spre casă și totul fusese minunat.
După faza cu sărutul, locul lor spiritual devenise cam porno, cu degete în chiloței, cu supt de sfârcuri prin tricouri, dar era în regulă, căci nu dădea nicio fereastră spre colțul ăla și nimeni nu le știa. Brândușa scrisese o poezie despre gardurile înalte care le protejau activitățile senzuale, dar în ziua în care mergeau după colț să-i citească Miței, se pomeniseră privind amândouă la o plăcintă împuțită decorată cu șervețele nazale mototolite — un rahat de evidentă proveniență umană le invadase spațiul. Au urmat zile negre, culminând cu cea mai neagră, ziua în care Mița a fost concediată. Brândușa nu aflase în timp util de concedierea iubitei. Apucase să curețe și să spele după colț.
Dar conexiunea se crease, iar lipsa unui job comun nu le putea opri să ducă mai departe ceea ce începuseră. Se vedeau ba în sufrageria părinților Miței, unde Mița dormea de mică pe o canapea extensibilă, ba la Brândușa, în apartamentul închiriat împreună cu doi logodnici depresivi.
— Băi, dar nu mai fuma atâta… Să vezi ce-mi fac ai mei când simt mirosul…
Brândușa alungă fumul pe geam, aruncă și chiștocul aprins. Luându-și seama prea târziu, se uită iute după chiștoc, să nu fi nimerit în capul cuiva. Asta e, ghinion, își zice, mai alungă niște fum și se întoarce spre întinerita Mița, compunându-și tonul ironic-afectuos cel asortat privirii, menit și el să arate că defectele păpușii bretonate îi par adorabile.
— Ăștia cu cărțile de azi erau doi: soț și soție. Cu câte două sacoșe mari gen Carrefour, știi tu. Pline ochi de cărți. Urcau chiar înaintea mea scările, neștiind că îi ascult, că ei la mine veneau. Bun. Deci vorbeau între ei. Eu — numai urechi, cu cafeaua în mână, mută ca un pește. Își făceau dumnealor socoteala cât să ceară, cum să-i aburească pe cei de la anticariat. Adică pe mine, realizează fata mea?
— Realizează, dar nu o interesează…
Alintată Mița. Știe că nimic nu începe între ele până nu termină cu unghiile alea. Și le tot bibilește, iar ceasul cu cuc, ditamai ceasul cu cuc din perete, urlă că într-un sfert de oră ajung părinții acasă și… și Miței i se vede prin cracul pantalonilor scurți cel mai adorabil pliu de piele. De fapt, le rămâne destul timp, căci Brândușa ar fi gata din câteva mișcări, se va încadra cu tot cu preludiu și finalizare în trei minute, nici n-are ce face în cincisprezece. Probabil că șmechera de Mița știe, de aceea nu se grăbește să-i sară în poală.
— Ajungem noi toți sus în birou, unde devine clar că ei vând și eu cumpăr. În fine, i-am executat de nu s-au văzut, prefăcându-mă că mă abțin să nu-i iau la goană cu cărțile lor din mult bun-simț ce am, desigur. Tu știi la ce nivel lucrez eu! Păi eu am lichidat biblioteci de cărți care acum sunt prin muzee, prin colecții de aristocrați! Ăștia doi n-aveau rarități, ci doar cărți scumpe, nou-nouțe, cum se caută acum. Romane grafice, cărțoaie de la DK, anime-uri impecabile, dar și ceva manuale Cambridge. După dedicații, după titluri, cred că lichidau biblioteca de copil a plodului lor. Am pus-o pe Mirela să verifice, chipurile, dacă nu aveam deja prea multe exemplare din anime-urile alea, apoi dacă nu cumva le lipsea vreun număr din serie. Am desființat urgent manualele, am dat de înțeles că nici de reciclare nu mai erau bune… Mi le-au donat pe alea.
Mița lucrează la unghiuțe de parcă-s bombe. Bombe cu ceas. Ceas cu cuc. Cuc care strigă că timpul trece, că vin părinții curând, că ele două nu se vor mai…
— Iar pe final, ce crezi că am descoperit în sacoșe?
E momentul să arunce cadoul în scenă, darul Brândușei crăcănător de piciorușe. E timpul să spună ce i-a adus și ce ea, alintata juvenilă, ignoră, pentru că a recunoscut în pachetul frumos ambalat de pe masă formatul de carte, pentru că a tot primit cărți și nu se mai lăcomește la asemenea cadouri ca la început. Brândușa își joacă totuși cartea, declamând:
— Set complet de studiu al limbii chineze prin engleză. Pe niveluri, pentru o învățare progresivă: începător, elementar, intermediar, avansat. Manuale, CD-uri și fișe cu exerciții. Toate în stare foarte bună, nefolosite. La țiplă! Prețul în euro pe Amazon? Între 1000 și 1500. Prețul în România? Neprețuit, pentru că la noi pur și simplu nu se găsește așa ceva! Soții le aveau de la nu știu ce institut chinez, prin nu știu ce pile. Le-am zis și mă citez fără rușine: îmi asum un risc să vi le iau, căci mă tem că voi rămâne cu ele pe cap.
— Băi, mie nu-mi mai trebuie chineză, ți-am zis doar…
— Dar Mița…
Brândușa nu-și amintește de vreo răzgândire. Ea știe doar de dorința fierbinte a Miței, de când era mică-mică, chiar mai mică decât pare acum, de a învăța chineză, de a picta caractere chinezești. Știe de suferința ei de a nu avea materiale pentru a învăța acea limbă exotică, de visul ei de a pleca în China să predea engleză pe bani mulți. În ceea ce o privește, își amintește că promisese să fie pe fază și să găsească materiale. Rare mai erau asemenea materiale în România, dar cum Mița și le dorea….
— Nu-mi mai spune Mița!
…trebuia cu orice preț să o ajute să-și împlinească visul chinezesc, chiar dacă ea, Brândușa sau Big-Bee sau cum îi mai spunea, rămânea în urmă și îmbătrânea, uite cât de repede îmbătrânea, cu încă un sfert de oră în care nu-și făcuseră nimic frumos una alteia.
Împinsă spre ușă, Brândușa adaugă, aproape șoptit:
— Știi cât le-am dat pe toate materialele alea de chineză? Zece lei. Atât. Nu-s tare?
Ana Rotea e născută în 1978 la Galați și este absolventă de Drept și Litere în cadrul Universității „Ovidius” din Constanța.
A publicat seria de cinci romane pentru copii „Detectivii Aerieni“, apărută la Editura Arthur (imprint Grup Editorial Art), în intervalul 2016-2018; proză scurtă în antologia editată de Bibliotheca Târgoviște, în 2016; povestiri în antologiile Editurii Arthur: „Cel mai mult și mai mult” (2017), „Selfie” (2018), „Mică istorie a unui secol mare” (2018), „Lumea-n gamă marțiană” (2019), „Când viitorul era mic” (2022) și „Jocuri și jucării” (2023); romanul „Subteran”, apărut la Editura Sonia (varianta pentru copii a Editurii frACTalia), în 2022; romanul „Spionul Armatei” (vol. 1 din seria „Ultima Poveste”), apărut la Editura Datagroup în 2024.
A primit premiu în cadrul concursului de literatură pentru copii „Trofeul Arthur”, ediția 2015, pentru romanul „Dosarul Popcorn” (primul volum al seriei „Detectivii aerieni”), precum și la secțiunea proză în cadrul Concursului Naţional de Literatură „Moştenirea Văcăreştilor”, 2016.
Are în lucru seria fantasy „Ultima Poveste” și seria umoristică pentru copii „Spionaj și spionită”.
