Se făcuse lumină, iar Lucia era mulțumită că a scăpat de coșmarul care o chinuise toată noaptea. Se simțea mai obosită decât înainte de a adormi, mai obosită decât oricând. Ar fi vrut să mai doarmă, dar știa că înfiorătorul vis va reveni ca o tortură medievală. Evident, nu-și amintea ce visase, dar știa că era vorba de ceva trist și înfricoșător, mult mai trist și mai înfricoșător decât gândurile sale de peste zi. Sau poate la fel. Se ridică din pat hotărâtă să întrerupă succesiunea neîntreruptă de gânduri negre și coșmaruri și încercă să ignore gustul amar lăsat de xanax. Primul pas spre revenirea la viață îl fixase deja: o vizită scurtă la fosta sa profesoară de matematică, despre care Mimi spunea că deține secretul bucuriei. Poate îl va afla și ea.
Ieșind pe ușă, văzu gazonul acoperit de petale de cais. Bătuse vântul, probabil și dezgolise caișii de parcă revenise iarna. Măcar ei arătau la fel cum și-i amintea. Străbătu orășelul cu Dusterul său șifonat și murdar, greoi și mirosind vag a motorină. „Iar trebuie să-l duc la spălat. De fiecare dată când mă urc în el trebuie să-l reîmprospătez”. A parcat sub un castan care se străduia să-și nască frunzele. Peste drum se afla casa profesoarei. Observă că dispăruse inscripția cu anul construirii sale (1898), acoperită de un strat de mortar de un meșter nepriceput sau înlăturat, intenționat, spre a-i strica ei bucuria că există lucruri și mai bătrâne decât sine. Jarul era înflorit. Îl știa de o mie de ani, totdeauna fusese așa, roșu sângeriu ca adolescența. Și totdeauna florile se ofileau, frunzele cădeau și el revenea la a fi el însuși, o tufă de nuiele înfipte în pământ. Iarba era plină de flori mici și efemere, de culori diferite, pe care lumea le numea bănuți și care dispăreau repede în consonanță cu denumirea lor populară. Încercau, fără succes, să o înveselească, furându-i privirea de la cei doi lei morți, din beton, ce străjuiau intrarea. Observă, surprinsă, că ușa era întredeschisă, un obicei foarte rar în orășelul lor plin de săraci. Nu o împinse, ci sună, așa cum se cuvenea.
− Intră!, se auzi dinăuntru o voce care nu părea de loc îmbătrânită.
− Sărut mâna, doamnă profesoară. Nu vă e frică să stați cu ușa deschisă?
− O aștept, nu vreau să găsească ușa închisă. Când am auzit portița scârțâind, am sperat o clipă că a venit, dar după aceea a sunat soneria și sunt sigură că moartea nu face asta.
− Nu mai vorbiți așa! Știți bine că nu noi hotărâm când și cum. Sunteți sănătoasă, arătați foarte bine, aveți motive de bucurie…
− Așa e, îmi trăiesc bucuriile rătăcite în calvar. Uite, și tu ești o bucurie neașteptată și binevenită. Să fie douăzeci de ani de când nu ne-am văzut. Dar să știi că și tu arăți beton. Parcă așa se spune azi, nu-i așa?
− Cred că mi s-a făcut dor. De dimineață, am ieșit în curticică și am observat iarba năpădită de petale roz. Probabil că a bătut vântul și a risipit florile caișilor.
− Splendid! Și la mine a înflorit cireșul. Îl văd când mă duc la baie și mi se pare încântător. În curând va înverzi și mi se va părea că lumea asta e în regulă. Poate.
− La mine e mai dificil. Simt permanent cum devin o babă singură și posacă, o babă cenușie și deprimată, și nu vreau asta. Dar nu mă pot împotrivi, și gata. De pildă, privind iarba colorată de petale, am realizat că nu am văzut caisul înflorit în acest an. Și ies zilnic, trec pe lângă el și nu-l văd. Mi-e frică!
Nela stătea comod în fotoliul tapițat cu catifea verzuie, primitor ca întotdeauna și extrem de generos ca îndulcitor de gânduri, amintiri, planuri. Indiferent că viitorul părea extrem de limitat, deseori nedorit, rațiunea o forța să planifice măcar două-trei ceasuri zilnic, pentru a-și antrena mintea și, mai ales pentru a nu se alege, „Doamne ferește!”, cu o depresie majoră, care să o termine irevocabil. Indecent s-ar putea spune, aproape de nouăzeci de ani, își planifica mesele și medicamentele, călătoriile la baie și la bucătărie în compania cadrului metalic, plata facturilor și a diverselor menajere care o ajutau, telefoanele către apropiați, dar și cum să învețe limba engleză sau să folosească computerul. Planurile erau la fel de bine construite, chiar dacă cele din urmă nu erau niciodată puse în operă. Era îmbrăcată într-un capot de mătase roz sub care se întrezărea o cămașă subțire de in. În mână avea o frunză îngălbenită de ficus, o frunză moartă ce părea vie și care sporea, parcă, senzația de viață a încăperii.
− Nu înțeleg, Lucia. Tu ești tânără, ai toată viața înainte. Exagerând un pic, șaizeci de ani înseamnă un nou început, o vreme a liniștii și a înțelegerii. Gata cu hormonii, gata cu încăpățânările și ambițiile, timpul cunoașterii adevărate. Arăți perfect, nimeni n-ar spune că ai mai mult de patruzeci de ani.
Nu era un compliment. Lucia chiar arăta mult mai tânără, era elegantă, cu o siluetă impecabilă, ținută dreaptă, păr îngrijit și o piele curată și fără cute, chiar în absența fardurilor.
− Mi-e foarte greu, doamnă. Singurătatea mă omoară. Mă simt inutilă și părăsită. Dumneavoastră cum faceți față singurătății?
− Dar nu sunt singură, fata mea. Câteodată mi-ar plăcea să pot sta mai mult de vorbă cu mine însumi, fără să mă audă ceilalți. Ei vin mereu să mă vadă, să mă mângâie, să mă încurajeze. Și Doica, și Tata, și Traian, și Mihai. Voi toți credeți că au plecat definitiv din casa asta, dar nimic nu este mai fals. Au rămas toți, să îmi țină de urât.
Lucia simți cum o podidește plânsul, dar reuși să se abțină, doar nu pentru asta venise aici. Îi cunoscuse pe toți cei patru care, într-adevăr, din casa aste plecaseră spre a nu se mai întoarce.
− Și ce vă spun ei?
− Nu îmi vorbesc, dar asta e bine. Pe vremuri, aproape de fiecare dată când deschideau gura, ne certam. Erau încăpățânați și nu voiau să mă asculte. Iar eu nici atât, mai ales că aveam dreptate și mai ales că se încontrau adeseori numai pentru a mă enerva. Stau tăcuți și mă privesc drăgăstos, uneori mă mângâie, alteori îmi dau în dar câte o frunză de ficus, din când în când fac câte o șotie ca să simt că trăiesc. Mi-au ascuns două furculițe de argint anul trecut, de am bănuit pe toată lumea că le-a furat. Le-am găsit săptămâna trecută la locul lor, în vitrină, acolo unde le căutasem de zeci de ori înainte. Cel care le-a ascuns s-a decis să îmi facă surpriza.
De astă dată, Lucia simți acum că o pufnește râsul, dar ar fi fost total nepoliticos din partea ei. Se foi puțin pe scaunul din fața Nelei și se gândi că n-ar fi exclus ca partenera de dialog să aibă o doagă lipsă. Știa însă că nu-i așa. Fosta sa profesoară era, probabil, omul cu cea mai întreagă minte pe care îl cunoscuse. Poate că tocmai aceste întâmplări incredibile erau sursa rezistenței în fața sfârșitului, indiferent că erau plăsmuire sau nu.
− Și hoțul? Cine le ascunsese?
− Nu știu și nici nu vreau să aflu. Toți ar fi fost capabili de chestia asta. Nu s-au schimbat prea mult și nu vreau să înceapă să-mi facă în ciudă, ca altădată. Tata își târșea picioarele și lăsa apa deschisă la bucătărie, Doica mânca grăsimi și voia să plece acasă, Traian își cumpăra țuică pe ascuns și se supăra din te miri ce. Iar Mihai, ce să mai spun că știi și tu, făcea întotdeauna pe dos decât aș fi vrut eu. Așa că nu deschid subiectul.
− Iar frunza aceea moartă?
− De la Tata. Și nu e moartă, chiar dacă pare astfel. Înainte să vii tu, a început să tremure, s-a desprins de trunchi, a făcut două-trei cercuri prin aer, s-a reîntors la locul ei și a tremurat iarăși, deși nu e frig, iar în casă nu este curent și nu adie vântul. Tata a smuls-o de pe ramură și mi-a pus-o delicat în poală. Am luat-o în mâini să îi simt vibrația internă, am închis ochii și m-am văzut pe malul Dunării, la Calafat, privind ambarcațiuni cu nemți care strigau „Armistiț! Armistiț!” și auzind salve de tun trase de pe mal de ai noștri. Mâna mea mică era învelită de palma lui caldă. Cu cealaltă mână o ținea pe Maria, sora mea mai mare cu șase ani, elevă deja la Școala Catolică. Ea l-a întrebat: „Tata, ce înseamnă asta armistiț? E în germană?” Eu am pufnit ironic („la ce naiba te mai duci la școală dacă nici asta nu știi?”), dar nu am scos niciun sunet, din simplul motiv că eram interesată și eu să aflu înțelesul cuvântului. Tata a roșit ușor și a răspuns cu glas redus: „E în română. Armistițiu înseamnă că, o perioadă, încetează luptele”. Eu am intervenit pe loc, spunându-i că tunurile trag, iar el mi-a explicat, fără convingere: „Probabil că nemții au încălcat înțelegerea”. Iar după aceea a apărut mama, așa cum nu mi-o mai amintisem până azi. Era frumoasă, luminoasă, veselă și, mai ales, sănătoasă. Îmi recita în franceză versuri de Francois Villon, pe care și acum le repet uneori: „Ou sont les neiges d’antan?” După câteva săptămâni de la povestea din Calafat, mama a murit.
− Câți ani aveați când a murit?
− Opt. Aproape că nici nu mi-o aduc aminte. Apariția ei de azi a fost un dar de la Tata. I-am mulțumit.
− Când a murit mama aveam treisprezece și ar fi trebuit să am o mulțime de amintiri luminoase. Dar singura imagine care se repetă în vis și în minte este cea în care mi-a tăiat codițele pentru că o vecină i-a spus că m-a văzut fumând. Nici măcar nu fumam pe vremea aceea.
Alarma telefonului sună ascuțit. Nela tresări, iar parfumul vrăjit care se instalase s-a evaporat subit.
− Este vremea să îmi beau ceaiul.
− Vi-l fac eu, Doamna Nela. Să-mi spuneți cum.
− E deja făcut. E în bucătărie, lângă sobă. O cană albastră acoperită cu o farfuriuță. Îl descoperi, te rog, și mi-l aduci împreună cu farfuria, să o pun dedesubt. Mulțumesc.
Trecu prin sufrageria florentină care o impresionase cu zeci de ani în urmă. Masa ovală, cu picioare curbe și sculptate, vitrinele cu cristaluri și tăvi de argint amestecate cu porțelanuri ieftine și obiecte ciudate, tablourile vechi și fotografii îngălbenite. Totul la fel, poate puțin mai prăfuit. Și mai mult, bucătăria era neschimbată, le fel, după câteva decenii. O masă în mijloc, înconjurată de taburete scorojite, un frigider, altul – dar parcă același, soba străveche cu plită de fontă, dulapurile albe, poate mai puțin albe ca altădată, dar albe. Parcă își reamintea și cana de ceai.
− Știți ce voiam să vă întreb? Cum vin, cum arată atunci când vă vizitează? Sunt așa cum erau înainte să plece?
− Nu au chip. Îi simt, altfel pe fiecare. Chipul lor apare numai atunci când am amintiri și atunci corespunde respectivei întâmplări. Cred…
Nela deschise o cutie de lemn aflată pe măsuța de lângă fotoliu. Lucia văzu înăuntru alte frunze de ficus. Nela scoase una dintre ele, mai galbenă chiar decât cea de dinainte, dar emanând în jur o atmosferă vie.
− Asta mi-a adus-o Traian, într-o seară când nu puteam dormi, gândindu-mă la cât ne-am chinuit unul pe altul. El se comporta ca și cum singurul său scop era serviciul, bea adeseori și era nepăsător de obicei, eu eram rea și îi reproșam te miri ce, pe bună dreptate, desigur. Și atunci a venit el și mi-a dat frunza.
− Și?
− Și am revăzut exact ziua când mi-a dăruit cutia asta, sculptată cu migală de el. Îl bănuiam de infidelitate, iar el a început să râdă prostește când i-am reproșat asta. Desigur, în acel moment, reacția lui constituia dovada. După două zile, a venit cu chestia asta, mi-a spus că mă iubește, că m-a iubit și mă va iubi întotdeauna și nu mă va părăsi niciodată, că a sculptat lădița ca să-mi facă plăcere atunci când o văd și că a căptușit-o cu mătase pentru ca amintirile din ea să aibă parte de confort. A evitat să aducă vorba despre subiect și bine a făcut, pentru că dovada s-a transformat imediat într-o prostie copilărească, iar supărarea a dispărut ca și cum n-ar fi existat vreodată. Am rămas cu cutia amintirilor și de-aia pun frunzele în ea. Mă răsfăț crezând că ele sunt amintirile mele frumoase.
− Minunat! M-ați ajutat, cred să mă apropii de sursa deznădejdii mele. Și eu caut adesea în depozitul de amintiri, dar de fiecare dată mintea mea se umple de mizerii mai mult sau mai puțin traumatizante.
− Nașpa, cum zice nepotul meu. Ai fost la doctor?
− Am fost, deși mi-a fost foarte inconfortabil să consider că ar fi nevoie. Mi-a dat niște medicamente, m-a ținut de vorbă de câteva ori, mi-a luat banii și a conchis că este o problemă trecătoare, cauzată de menopauză, de ieșirea la pensie, de schimbările climatice. Și că ar trebui să-mi găsesc un țel sau un serviciu sau un bărbat. Am fost și la preot. M-a ascultat, mi-a luat banii și mi-a dat o carte de rugăciuni, să citesc una-două, în fiecare seară, în fața unei icoane cu Maica Domnului, pentru că boala mea sufletească este evident femeiască. Am făcut-o și pe-asta. Dar nimic. Nici nu pot adormi fără somnifere.
− Și eu iau, din când în când, somnifere. Dar gândurile țin arareori cont de chimicale din astea. Miercurea trecută nu mă lăsa să dorm ideea tâmpită că sunt vinovată pentru imposibilitatea morților mei de a trece dincolo, adică eu îi rețin aici, într-o lume care nu mai este a lor. Singura soluție ar fi fost așadar, să mă alătur lor. Mi-am pregătit repede un flacon plin de pilule, dar ei au venit imediat, toți odată. Erau triști și nu mi-au adus vreo frunză, iar eu am înțeles că soluția mea mă va despărți de-a pururi de ei. Așa că o aștept să vină și nu încerc să mă substitui.
Lucia nu mai întrebă pe cine așteaptă. Se gândi că, într-adevăr, asta nu e o soluție și că eliberarea fiecăruia vine la vremea sa. Și până vine trebuie să rezistăm și, dacă putem, să rămânem senini. Ca bătrâna profesoară din fața sa, care dăduse viață fantomelor pentru a-și regăsi sensul. Oftă prelung.
− Dar eu ce să fac? Dacă vine vorba de bărbatul meu, singurele lucruri care îmi vin în cap sunt încercările de viol la care mă supunea când venea beat. De obicei nu reușea, dar se mai întâmpla câteodată. Când mă gândesc la Răzvan, îl văd în pragul ușii spunând că nu mai poate trăi în țara asta și că o să plece după tatăl său, mai ales că s-a săturat de nesfârșitele mele indicații și reproșuri de mamă responsabilă. Eu plângeam, iar el mă privea cu ură. Să zicem că ăștia-s vii și mi-au ascuns undeva genul luminos de amintiri. Dar mama? Dar Tata? Știu că mama cânta foarte frumos, multă lume îmi spune asta, dar eu mi-o amintesc țipând și certându-mă. Știu că am fost cu tata într-o grămadă de excursii pe munte, am și poze în care par fericită, dar nu am nicio amintire de felul acesta. Îl văd numai plesnindu-mă cu cureaua că am fost prinsă copiind la istorie. Oare ei să mă fi blestemat să suport atâtea chinuri?
− E groaznic ce-mi spui, Lucia. Dacă mă întrebi pe mine, ar trebui să-i ierți și pe cei vii și pe cei morți și atunci te vor ierta și ei pe tine.
− Nu pot, doamnă Nela. Nu pot să-i iert, așa cum nu mă pot ierta pe mine.
Alarma telefonului sună încă o dată. De data asta venise vremea aventurii periculoase a deplasării la toaletă. Nela oftă, începu să se pregătească pentru dificila încercare, trase cadrul, se ridică tremurând, lăsând impresia unei prăbușiri iminente. Dialogul fusese înlocuit de vaiete repetate, discrete și sfâșietoare ale fostei profesoare.
− Vreți să vă ajut?
− Mulțumesc, Luci, dar deja am ratat deplasarea după ceai. Dacă nu mă antrenez, într-o zi nu voi reuși să mă mai ridic.
Se deplasă, încet-încet către baie. Lucia o privi cu un amestec de milă și admirație, până când dispăru după ușă. O frunză, încă verde, se întinsese pe covor cu delicatețe. Îi aduse aminte de tablourile lui Goya, cu Maya îmbrăcată și dezbrăcată, așa cum îi apărea, alternativ, alungita frunză: o provocare și o imensă dorință. O ridică și îi simți căldura nefirească și catifelată. Ciudat, părea să aibă puls, iar imperceptibilul tremur îi dădea fiori de mult uitați. Ușa spre sufragerie era deschisă, astfel încât se zărea imensa oglindă venețiană, în care se reflecta masa florentină.
La masă, față în față, doi adolescenți scriau de zor, încercând să rezolve testul la matematică. Nela nu le dădea același test pentru că Mihai prefera să copieze de la Luci dacă aveau aceeași problemă, chiar dacă știa mai multă matematică decât ea. Profesoara plecase să vorbească la telefon. Mihai a privit-o cu ochi săi mari și nefiresc de frumoși, iar ea se simțea în flăcări. „Te iubesc, Luci”, i-a spus el și a sărutat-o lacom. Ar fi vrut să se împotrivească, dar o paraliza căldura unor dorințe nepotrivite, însoțită de speranța încremenirii clipei. I-a răspuns stângaci dar sincer, după care s-a gândit să nu-i prindă cumva Nela. Smulgându-se cu dificultate, i-a spus: „hai întâi să intrăm la facultate!. Până atunci, el și-a găsit altă dragoste imensă, dar ea simțea și acum, din nou, senzația aceea de pasăre eliberată din colivie ce o stăpânise vreo două săptămâni.
Se uită la ceas văzu că s-a făcut ora patru și își dădu seama că trebuie să plece. Nela se întorsese extrem de repede și acum se așeza în fotoliu. Era operația inversă, dar văitatul rămăsese constant.
− Viața asta e un adevărat calvar.
− Ar trebui să plec, doamna Nela. S-a făcut deja patru.
− Cinci, ai vrut să spui.
− Patru o contrazise și se uită la ceas, era, într-adevăr cinci. Cum trecuse timpul așa de repede, fără să se întâmple nimic?
− Aveți dreptate, s-a făcut cinci. Așa că vă las. Vă promit însă că voi reveni cât de curând. Mi-a făcut mare plăcere să vă văd.
Lucia se ridicase în picioare și se gândea dacă se cuvine sau nu să o îmbrățișeze pe fosta sa profesoară.
− Și eu m-am bucurat să te văd. Ai grijă de tine. Cât de venit, nu vreau să mai vii niciodată. Ești o hoață Luci, și nu vreau să am de-a face cu tâlhari.
Ar fi dorit să riposteze, să explice, să înțeleagă dar nu era în stare. Se ridică în picioare, și plecă fără să se mai uite în urmă, fără să se mai uite undeva. Era ca un automat, un automat deja cocârjat sub povara misterului, cu picioare de plumb, era dornică să fugă undeva, niciunde. Își abandonă mașina, realizând că nu e în stare să conducă și se îndreptă spre apartamentul lui Răzvan. Răzvan stătuse numai vreo trei ani în el, înainte să plece după tatăl lui, la capătul pământului, undeva în Caraibe, după cai verzi pe pereți proiectați de iluziile nevestei și născuți din imaginația bolnavă a fostului soț. Intră în sala scărilor și simți că vrea să vomite. Un aer greu, mirosind a putregai și insecticid, pereți umezi și sfoiegiți, semiîntuneric în plină zi. Intră în lift, simți același miros insuportabil, observă măscări scrise pe o oglindă deteriorată, în care văzu totuși că ținuta sa dreaptă dispăruse, lăsând loc unor umeri căzuți și a unui cap aplecat. „Babă nebună și egoistă”, își spuse ea. „Iar eu îmi doream să fiu ca ea. Ce scârbă!” Sesiză cu un început de disperare două cute adânci apărute pe frunte, niște ochi înroșiți și mustind de ceață. „Hai fată, e timpul să îți revii”. Scoase legătura de chei din buzunarul poșetei, descuie și intră. Din nou, putregai, din nou mucegai, în plus pânze dense și imense de păianjen. Parchetul era putred, probabil se inundase de când nu mai trecuse pe aici, de mult, de foarte de mult. Va trebui să fac curat într-o zi. Aș putea să mă apuc chiar acum. Deschise toate ferestrele și toate ușile, de parcă ar fi căutat ceva. Un aer aproape incredibil de proaspăt veni din afară, un aer care era gata să o readucă la starea normală. Respiră adânc, de câteva ori și ieși pe balcon, sigură fiind că surplusul de calitate atmosferică o va ajuta să revină la normal. Nici nu se mai gândi la mizeria din apartamentul în care trăise cei mai frumoși ani, înainte de a-și construi căsuța, înainte ca soțul ei să-și reconstruiască viața. Se convingea cu tenacitate că, în sfârșit, avea un țel cu termen rezonabil, cel de a renova cuibul lor din alte vremuri. Fără îndoială că ar putea face asta până de Crăciun, poate chiar până în toamnă. Și poate că Răzvan avea să se întoarcă. „Nebună, nebună, dar de la ea am învățat asta. Trebuie să ai un țel, trebuie să ai un plan”. Intră înapoi să găsească o mătură, un mop sau măcar un băț și o cârpă pentru a scăpa de pânzele de păianjen. Se gândi că poate era ceva pe balcon și nu văzuse. Nu era, dar văzu orașul. Simți o emoție ciudată, de parcă l-ar fi văzut prima dată. Toată viața sa se desfășurase aici. Se întrebă ce-o apucase pe Nela, de ce o făcuse hoață. Nu-și amintea să fi furat vreodată ceva. Nici măcar să fi avut intenția de a fura. Deschise poșeta, încercând să scoată un pachet de șervețele. Dintr-o dată, dincolo de balustradă apăru Mihai. Era și el ușor încărunțit, dar avea aceiași ochi mari și frumoși din copilărie. Fără vorbe, o chema la el. iar ea nu voia să scape asemenea ocazie. Lăsă geanta săi scape din mână și se duse. Pe cimentul rece al balconului, polițiștii au găsit o geantă elegantă, din care căzuseră un ruj de buze, un portmoneu doldora de acte și carduri, o oglindă, un pachet de șervețele și unsprezece frunze de ficus.
Mirel Țariuc este născut în luna decembrie 1957, la Câmpina, este de profesie inginer aeronave. Din 1976, bucureștean get beget, cu calitățile și defectele cunoscute.
A publicat sporadic și speră că, după pensionare, se va putea dedica scrisului. Deocamdată lucrează la un volum de proză și unul de pamflete politice. Urmează să publice „Pas cu pas… parol”.
