Eu sunt Ion. Sau Ioan, cum îmi spuneau cei mai mulți români în mesajele lor. „Ioane, spune-mi de ce nu îmi mai ajunge pensia?” „Măi Ioane, de ce mama naibii nu mai găsesc medicamentele de pe rețetă?” „Ioane drăguță, învață-mă cum să-mi angajez copilul în Poliție? Sau la ISU? Sau la vamă? Are aproape opt clase terminate și săptămâna viitoare iese din penitenciar”. Un adevărat sobor de savanți s-au dat peste cap până când mama mea, Generalul Paddington, mi-a dat viață. Sunt consilierul guvernatorului (mai bine zis am fost) și beneficiez de inteligență artificială. AI cum spun toți românii ca să se vadă că sunt țară NATO și nu OTAN. Conform unei logici elementare, poporul nu se simte prea bine când îi răspunzi ”AI!” la cererile sale și ar fi multa mai fericit dacă i-ai spune „IA!” Dar asta nu este treaba mea. Inteligență artificială înseamnă că, pe lângă faptul că dețin informațiile implementate de softiștii cei mai talentați din lume (postulat), am capacitatea să învăț lucruri noi și să le aplic în viața de zi cu zi. Singurul lucru care îmi lipsește este imaginația. De aceea, răspunsurile mele se fundamentează întotdeauna pe date, pe scheme de raționament implantate și pe propriile scheme pe care le dezvolt singur, cu mare hărnicie și acuratețe.
De exemplu, la prima întrebare de mai sus am răspuns: „Stimate cetățean, ori ai devenit prea cheltuitor, ori pensia este prea mică. În cazul improbabil în care este valabilă a doua variantă, unica soluție este să ne votezi (și) la alegerile care urmează”. Corect, nu? La fel, la a doua interpelare: ”Există mai multe cauze posibile. Fie nu se mai fabrică și/sau nu se mai importă, fie farmaciștii le blochează pentru a putea face speculă, fie și-a băgat Vlad Voiculescu coada ca să ne facă probleme. Oricum, mai există și alte medicamente pe lume, iar dacă nu se potrivesc bolilor dumneavoastră, aveți răbdare. Poate vor veni”. N-o să vă vină să credeți, dar am dat răspunsurile astea instantaneu (câteva nanosecunde pentru fiecare), fiindcă circuitele mele permit o viteză excepțională a datelor și o prelucrare și mai rapidă a lor. Ceva mai mult mi-a trebuit (milisecunde) să răspund problemei numărul trei, care a avut nevoie de o activitate de cercetare științifică, dar i-am dat de capăt: „Rezolvarea cererii dumneavoastră este ceva mai dificilă, deoarece necesită mai mulți pași: 1) Faceți o cerere de înscriere în partid, specificând faptul că atât dumneavoastră cât și copilul aveți abilități deosebite de a căra dintr-un loc în altul sacoșe de rafie, fără să vă intereseze conținutul. 2) Înmânați președintelui de organizație o listă de ajutoare sociale absolut meritate de copil: capacitate, bacalaureat (eventual licență, masterat, doctorat), cazier curat, concurs de angajare. 3) Îndepliniți întocmai și la timp toate cerințele șefilor, inclusiv acelea legate de informarea periodică cu privire la ceea ce fac. spun sau gândesc colegii dumneavoastră, precum și alte persoane relevante (coafeza, paznicul de la depozit, polițistul de stradă, interlopul ș.a.m.d.). Veți vedea că în doi trei ani se rezolvă totul, iar copilul devine secretar de stat”.
În plus, lucrând în spațiul public, am fost învățat să fiu politicos și prevenitor. Oamenilor trebuie să le explici clar, să înțeleagă ceea ce au de făcut, dar trebuie să ai grijă să nu-i iriți, ei fiind la urma urmei electori. Pentru că foarte mulți români par foarte, foarte supărați. Unuia dintre ei a trebuit să-i răspund mult mai scurt decât am obiceiul în pofida celor trei secunde cât a durat procesul de compunere. Mesajul său suna așa: ”Te f*t în gură Ioane, și pe tine și pe toți ăilalți c**ați din jurul tău, inclusiv Paddington, gângavul ăla reșapat și retardat mintal”. Răspunsul a fost scurt, pentru că eu nu am gură în înțelesul propriu al cuvântului, în jurul meu sunt absente fecale pe o rază de câțiva metri buni, cât despre mama mea naturală pot spune (dar nu vreau) că e puțin gângavă, că nu știu să fi suferit vreun proces tehnologic de tipul celui pomenit și că am unele îndoieli cu privire la retardul său mintal, deși uneori pare evident. Pentru a rămâne sincer, pozitiv și nevrând să mă implic în activități specifice animalelor și umanoizilor, i-am transmis sec și motivant: ”Merită încercat!”
Din nefericire pentru români, Paddington și-a luat catrafusele și a plecat vicerege, iar în locul său a venit un politician abil care învățase temeinic aproape toată tinerețea și încă și după ea și despre care unii corespondenți ai mei susțineau că inventase gaura covrigului și că dorea acum să o impoziteze așa cum se cuvine. Ei bine, domnul acesta nu suporta sau nu avea voie să folosească sfătuitori care nu miroseau a Buzău. Nu știu cum este să miroși a Buzău, dar am fost informat despre acest lucru chiar de mama, care a înșirat o pleiadă de mari personalități din jurul noului guvernator, inclusiv actuala (sau poate fosta) soție și viitoarea (poate actuala) nevastă. Așa că, pentru o zi, am rămas în aer cu toată știința mea și cu potențialul de dezvoltare aproape nemărginit. Dar mama m-a luat cu el și am devenit consilierul său personal, urmând să răspund românilor care vor să intre în legătură cu generalul. După ce am trecut de șocul milioanelor de scrisori de felicitare, mulțumire și încurajare pe care le primeam zilnic și după ce am depistat că toate porneau de la un terminal aflat în camera vecină, am trecut la activitatea mea principală, cea de a demonta științific aberațiile apărute în public referitoare la statura morală a fostului guvernator, căruia tocmai îi intrase în cap să devină rege. Aici am o umbră de îndoială (cam optzeci de procente) și cred că ideea provenea din altă parte, așa cum mai toate ideile șefului meu erau copia nefericită a ordinelor primite
Fiți fără grijă, absolut toate temele de cercetare au fost aprobate de Paddington, la fel cum și răspunsul către denigratori era aprobat tot de el, după ce rezultatele muncii mele erau analizate de o echipă multidisciplinară de specialiști de înaltă ținută intelectuală și morală care aparțineau unei instituții al cărei nume am fost programat să îl uit. Prima dintre teme ținea de monstruoasa acuzație de plagiat ce îi fusese adusă de un detractor insignifiant preocupat cu stingerea oricărei lumini care apărea în această țară. Răutatea și invidia sunt prezențe vizibile în jurul persoanelor astrale cum îndrăznesc să spun că este mama, pornind de la cele patru stele (aștri) de aur pe care le poartă în unele zile de sărbătoare, pe umerii săi drepți și molatici. Nu cred că e cazul să vă relatez tărășenia întreaga pentru că ar trebui să-i dau mai multă atenție decât merită, de fapt. Munca de documentare a fost foarte dificilă, necesitând documentare prin toate colțurile Internetului, prin periodice românești și străine, interviuri cu persoane relevante, comparații lingvistice și multe alte acțiuni conexe. Dar cine muncește nu greșește așa că verdictul meu a fost clar: NEVINOVAT. Chiar dacă nu a fost acceptat de toată lumea, probabilitatea de adevăr a verdictului, calculată pe baza legilor statistice cele mai moderne, a fost de 99,45%, aproape egală cu aceea ca eu să nu fiu, de fapt, un român neaoș. Cred că vă interesează și probele. O să vă spun numai câteva dintre ele, cele ce sunt susceptibile de a fi înțelese de ființele emotive, cum este omul. S-a spus, în teza afirmării fraudei intelectuale, că pe parcursul perioadei respective, Paddington era prin străinătate, apărându-și țara, poporul și umanitatea, astfel încât n-ar fi avut nici timpul nici condițiile să își elaboreze lucrarea. Perfect adevărat, dar asta nu susține ci contrazice teza plagiatului. S-a arătat că lucrarea conține o mulțime de pasaje identice cu alte texte ale unor diverși autori, fapt care ar induce ideea furtului de idei. Nu pot fi contestate acest afirmații, dar ele nu demonstrează nicidecum că Paddington și le-ar fi însușit în, atâta timp cât analiza mea detaliată și utilizarea metodelor moderne de aflare a adevărului prin studiul tulburărilor energetice la nivel neuronal ale individului supus interviului au demonstrat că atât autorii cât și ideile lor erau absolut necunoscute subiectului. Mai mult decât atât, pentru Paddington erau complet străine structura și concluziile textului supus cercetării, el nu înțelegea semnificația dată de dicționar pentru o treime din cuvintele folosite, după cum era conștient că s-a prezentat, conform regulilor, în fața unei comisii de somități științifice, salutându-se cordial cu fiecare dintre ele, vorbind politețuri și bând, la final niște sticle de vin asortate cu fripturi și deserturi. Aceste fapte, alături de altele pe care nu le mai enumăr aici, au contribuit decisiv la rezultatul final: Paddington nu se face vinovat de plagiat (probabilitate 99,45%), întrucât nu el a scris lucrarea (99,95%) și nici măcar nu a citit-o (98,36%). Quod erat demonstrandum! Soluția a constat în clasificarea documentului din considerente de securitate națională și globală, simultan cu prezentarea adevăratei fețe a reclamantului în presa patrioată.
Când m-a întrebat cum să răspundă el mizerabililor care îl acuzau de faptul că a dat asigurările cele mai ferme că se va delimita pe veci de politică, după care s-a făcut politician imediat după retragere, am fost tentat de o soluție simplă, care nu i-a convenit. I-am propus să-l citeze pe Moshe Dayan, care le-a răspuns ziariștilor ce l-au acuzat de inconsecvență: „Dragii mei, numai boul e consecvent”. M-am mirat că avea impresia că respectivul era un fel de profet budist, mai ales că Dayan fusese și el general de succes și politician de vârf, adică aveau multe în comun și în primul rând incapacitatea de a-și asuma responsabilitatea. Uite ce e, Ionică, nu mă iau eu după străini, mai ales după indieni. Și, în plus, un oltean este întotdeauna consecvent, cum era tata, care mă drăcuia și mă înjura și când mă bătea (cam de trei ori pe săptămână) și când mă alinta (o dată la trei patru luni, când venea beat după discuții politice aprinse). Așa că m-am apucat conștiincios de documentare și am constatat că, de fapt, are dreptate. Nimic din ce făcea el nu avea vreo legătură cu politica, ci mai degrabă cu o discuție pe tren, când nimeni nu te contrazice dacă relatezi cum ai inventat roata. Altfel spus, delimitarea era evidentă și imposibil nu exista niciun dubiu că avea vocația eternității. Brătianu era un fost fundaș central la Brăila sau la Galați, iar ceilalți liberali odihnească-se-n pace, niciunul nu mai este în viață. Așa că până la urmă a ieșit și a recitat cu convingere textul pregătit de mine: În ziua respectivă ăăăăăăă făceam referire la ceea ce se întâmpla ăăăăăăă în vremea respectivă ăăăăăăăă respectiv la ires… ăăă la ires…. ăăăăă, la lipsa de răspundere a politicienilor respectivi. Așa că ăăăăăă m-am ținut de respectiva promisiune și ăăăăăăă mă voi ține în continuare ăăă luptând pentru dreptate și viață bună a ăăăăăăăăăăă tuturor românilor ăăăăă respectiv a cetățenilor patriei noastre ăăă sacre și frumoase și bogate offfffff. Este adevărat, textul meu nu era chiar identic, dar Generalul Paddington are o personalitate extrem de accentuată.
Între timp, am reușit să îmi îmbogățesc cultura generală, stocând și prelucrând zilnic milioane de giga de informație, iar mama, oarecum mulțumită de textele pe care i le propuneam mi-a cerut, destul de imperativ să învăț să elaborez rapoarte complexe, fiind exasperat de lipsa de conținut și de aprecieri calitative pe care i-o oferea armata de asistenți și analiști din jurul său, plătiți din banii bizonilor despre care mai bine nu vorbim. Pornind de la tupeul hacker-ilor și de la puzderia de spioni ce îi dădeau târcoale viceregelui, am fost solicitat să scriu raportul cifrat, astfel încât eventualii dușmani să nu poată folosi nimic. Zis și făcut. În momentul în care actualul guvernator (un mizerabil care considera că țara este o gaură de covrig, înzestrată cu aura vanilată pe care el însuși a crease din făină de contrabandă, apă de la robinet și sare cu măsură), am decis să îl reprezint pe vizitator ca pe un sultan crud și trufaș, venit să vorbească cu tânăra domniță despre viitorul luminos al amândurora, împreună. Am întocmit raportul, i l-am dat lui Paddington, după care a apărut surpriza. Mama s-a înroșit la față ca un rac fiert, ochii deveniseră vii, nările îi fumegau, la colțul buzelor apăruse o spumă galben-verzuie. Arăta, așadar, ca un adevărat general. Mi-a smuls bateria de alimentare, m-a târât într-o debara și m-a încuiat acolo. Fire-ai al dracului să fii! Deveniși ironic, ha!? Eram, dacă vă vine să credeți, o mașină descumpănită, din pricină că nu puteam înțelege ce am greșit: raportul era pe deplin secretizat și jur că descria absolut tot ceea ce se întâmplase întâlnirea strategică. În esență, metaforic vorbind, fusese vorba de un gang-bang cu o domniță (mama) și patru hăndrălăi (sultanul, marele vizir, vizirul mijlociu starostele haznalei). Din nefericire, nici nu putea fi reclamat ca viol, din moment ce fusese liber consimțit și chiar apreciat pozitiv, la final. Cu un simț diplomatic unic, mama i-a invitat și la alte discuții, absolut necesare pentru stabilitatea națională, europeană și universală.
Supărarea generalului s-a stins destul de repede, întrucât mizerabilii tocmai ieșiseră cu porcării referitoare la viața sa profesională. Mai precis, inconștienți si vânzători de țară, susținea că celebrele sale campanii victorioase din Africa, Balcani și Orient fuseseră umflate de diverși scribi oficiali și neoficiali, spre a-l propulsa în diversele funcții pe care le îndeplinise cu mare succes. Din nou interviuri, din nou documente oficiale și neoficiale, arhive, algoritmi superspecializați… dar am reușit să ajung la capăt atât de bine, încât episodul cu raportul a fost pus între paranteze, având ca unică urmare evitarea consecventă a participării mele la ședințele cu caracter politic.
La acuzația conform căreia principala faptă de vitejie a lui Paddington în Africa a constat în frecventele inspecții nocturne prin dormitoare, spre a descoperi cu lanterna eventualele partide de amor între supușii săi indiferent de sex, am demonstrat că, de fapt, el încerca să impună disciplina, astfel de manifestări fiind strict interzise prin regulamentele existente. Cinste lui!, nu-i așa. Faptul că doi subordonați au fost atacați și răniți de crocodili pe malul râului, unde ajunseseră de frica respectivelor inspecții nu demonstrează decât imensa generozitate a lui Paddington, care nu-i trimisese în fața Curții Marțiale pentru părăsirea fără aprobare a cazarmei ci, din contră, îi trimisese la cabinetul medical și secretizase evenimentul. În privința prea deselor sale absențe din tabăra balcanică, am renunțat la ideea că taman atunci își elabora teza de doctorat și am demonstrat că respectivele chestiuni erau fictive, el urmărind cu atenție efectele stilului său de conducere, bazat pe delegare eficace, în sensul că îi învățase pe subordonați să reacționeze corect și în lipsa comandantului. Rezultatul monitorizării a fost strict pozitiv, activitățile de bază pentru care fuseseră instruiți, completatul și orientatul, desfășurându-se fără cusur. Nici vorbă de indemnizații de deplasare, chefuri sau alte alea. Cât despre încurajarea edificării de biserici ortodoxe pe pământ islamic ocupat, nu era vorba de cruciade ci de spirit creștin ortodox (”Nihil sine Șeful” – cum spune olteanul neaoș și monarhist), dragoste de patrie și smerenie completă în fața șefilor religioși și laici.
Cel mai greu mi-a fost însă să demonstrez că alegațiile legate de marea victorie din țara lui Ghilgameș, izbândă cu care a reușit să salveze umanitatea de teroriștii islamiști deghizați în femei și copii, care blocau un pod strategic peste marele fluviu, sunt pure invenții răutăcioase ale unor civili iresponsabili. În primul rând, dacă s-au întâmplat lucruri reprobabile, ale au fost cauzate de partea italiană care răspundea de zonă (americanii nu au nicio vină, niciodată), iar dacă s-au întâmplat lucruri bune, ele au fost datorate în totalitate de strategul genial care a reușit, fără să tragă un glonț și fără niciun fel de pierderi umane, să apere capul de pod repartizat, pe care staționau saltimbancii deja amintiți. Pentru a proteja eventualii nevinovați de pe pod, din motive strict umanitare specifice mamei mele, soldații și echipamentele au primit ordin să aștepte cu răbdare, deși erau huiduiți, înjurați, bombardați cu pietre și chiar scuipați. Nu există dovezi irefutabile, dar se pare că unii dintre ei au fost chiar înjurați, poate chiar de mamă, ceea ce este de neiertat. Dar, grație unei coordonări excelente pe lanțul de comunicare și comandă, misiunea a fost îndeplinită exemplar și a luat sfârșit numai după ce trupele italiene au decis că și celelalte două treceri peste apă au fost apărate cu succes, iar prima bătălie reală condusă de un român după multe decenii a fost o victorie măreață.
Cât despre comportamentul său uman, loialitatea sa față de patrie, camarazi și, mai ales, șefi, determinarea sa deosebită în păstrarea regulilor de către ceilalți, flexibilitatea modernă și eficientă în schimbarea de natură principială, se pot scrie tomuri întregi, Paddington urmând să devină modelul ideal de lider global. În ani buni de servire a poporului său, el a comunicat frecvent cu șefii săi, răspunzând aproape de fiecare dată (asta da consecvență) cu aceleași două cuvinte magice: „Am înțeles!” Același răspuns generos și pozitiv, indiferent dacă era adevărat (mai rar) sau nu (de obicei) că pricepuse ceva. Actualul păpușar îl auzise o singură dată rostind alte cuvinte și asta s-a întâmplat atunci când i s-a ordonat să-l numească pe doctorul Toni ca șef al trupelor însărcinate cu ordinea generală. Paddington a întrebat: „De ăăăă ce ăăă Toni?” I s-a răspuns degrabă că „e periculos să numești acolo unul mai puțin prost decât tine, fiindcă te va săpa”. „Am înțeles!” a revenit el la normalitate, însă a îngăimat: „Dar ăăă dar de ce ăăă Toni?” Păpușarul l-a privit cu simpatie. „Altul nu mai există”.
Și au fost multe alte măgării pe care a trebuit să le demontez. Cum l-ar fi dus cu preșul pe fostul coleg de bancă, cum l-ar fi luxat pe fostul său comandant de teamă că l-ar putea concura, cum orice promovare surprinzătoare era strict legată de vechi relații anterioare, cum nu era în stare nici măcar să citească suficient de cursiv și iar și iară. Bine că nu mi-a cerut niciodată să analizez probleme legate de masculinitate și alte aspecte fizice, pentru că mi-ar fi fost imposibil să demonstrez ca mincinoasă afirmația șoptită de un coleg care a fost concediat de îndată ce alt coleg a repetat-o în fața lui Paddington. „Omul ăsta este cu adevărat un model masculin pentru români. Posedă un penis remarcabil, iar testiculele îi lipsesc cu desăvârșire. Ca și caracterul, de altfel”.
Mirel Țariuc este născut în luna decembrie 1957, la Câmpina, este de profesie inginer aeronave. Din 1976, bucureștean get beget, cu calitățile și defectele cunoscute. A publicat sporadic și speră că, după pensionare, se va putea dedica scrisului. Deocamdată lucrează la un volum de proză și unul de pamflete politice. Urmează să publice „Pas cu pas… parol”.
