Capitolul 2
19 zile până la jaf
Duminică, 12 iunie
→ Luni, 13 iunie 2022
Marți, 14 iunie
Miercuri, 15 iunie
Joi, 16 iunie
Vineri, 17 iunie
Sâmbătă, 18 iunie (weekend la Saint-Tropez)
Duminică, 19 iunie (weekend la Saint-Tropez)
Luni, 20 iunie (aniversarea lui Sophie)
Ora 7:30, la Casa de sticlă.
În timp ce Sophie se aranja la etaj, Arpad se afla în bucătărie, unde pregătise o grămadă înaltă de clătite sub privirile amuzate ale celor doi copii, așezați la tejghea. Era evident într-o foarte bună dispoziție, prezentându-le copiilor unul dintre numerele sale favorite — aruncarea clătitelor prin aer dintr-o tigaie în alta, în timp ce făcea niște mutre caraghioase ce provocau hohotele de râs ale celor mici.
— De obicei, mâncăm clătite numai în weekend, a remarcat Isaak, de la înălțimea celor aproape șapte ani ai săi. E vreo ocazie specială azi?
— E sărbătoare! exclamă încântată Léa, care avea patru ani.
— Viața toată este o sărbătoare, adăugă Arpad.
Sophie își făcu intrarea în bucătărie.
— Tatăl vostru are dreptate, spuse ea. Viața toată este o sărbătoare. Să nu uitați asta niciodată.
Își sărută copiii, apoi îl îmbrățișă pe soțul ei, care îi întindea o cană cu cafea. Cuibărită în brațele lui, își privea fericită micul univers.
— Dacă viața toată e o sărbătoare, atunci de ce trebuie să mergem la școală? întrebă Isaak.
— Avem un filosof printre noi, glumi Arpad.
— Ce înseamnă asta… fisolof? întrebă Isaak.
— O să afli dacă o să continui să mergi la școală, îi replică Sophie.
— Cine ne duce azi la școală? vru să știe Léa.
— Pot să-i duc eu, îi propuse Arpad lui Sophie.
El era îmbrăcat în trening, era evident că nu avea de ajuns prea curând la bancă.
— Te-au dat afară? întrebă Sophie pe un ton de glumă.
El izbucni în râs:
— Trebuia să mă văd la micul-dejun cu un client englez care a pierdut avionul aseară. O să profit și-o să alerg puțin, apoi mă duc mai târziu la birou.
Sophie se uită la ceas.
— Chiar îmi convine să îi duci tu azi pe copii. Am o ședință importantă în dimineața aceasta și mai am câte ceva de pregătit.
Își așeză ceașca aburindă pe tejghea, apoi îi îmbrățișă cu dragoste pe toți ai ei. Ieși pe culoarul cu pereți din sticlă ce ducea direct în garaj, se urcă la bordul mașinii ei și își părăsi micul paradis.
Câteva minute mai târziu, trecea prin fața școlii primare din Cologny. Era încă devreme și locul era pustiu. Încetini când ajunse în dreptul stației de autobuz, în căutarea lui Karine. Cu ocazia aniversării lui Arpad, cele două femei descoperiseră nu doar că se plăceau reciproc, dar și că lucrau aproape una de alta, pe Strada Rhône. Magazinul de modă se găsea la doar câteva zeci de metri de clădirea în care se afla biroul de avocatură al lui Sophie. De atunci, aceasta din urmă o lua pe Karine cu mașina ori de câte ori o vedea în stația de autobuz. Amândouă se bucurau de aceste momente împreună pe drum. Sophie își dădu seama că se simte chiar întristată că nu o vede pe Karine în stație: îi plăcea mult compania ei. Era o femeie directă, fără ascunzișuri, calcule sau ocolișuri, care știa, cu glumele ei savuroase, să transforme naveta aceasta până în centrul orașului într-un răgaz foarte simpatic.
Sophie își oprea mașina în parcarea subterană Mont-Blanc, unde avea un loc închiriat pentru tot anul. Cele două femei ieșeau de acolo cu liftul, pe Cheiul Général-Guisan, lângă Lacul Léman, printre pescărușii și lebedele albe hrănite de trecători. Mai făceau câțiva pași împreună, apoi se despărțeau pe Strada Rhône.
——
În acea dimineață, în momentul în care Sophie parca la Mont‑Blanc, Karine, aflată în bucătăria ei din Furuncul, tocmai îi făcea o scenă lui Greg, sub privirile băieților care își mâncau cerealele. Motivul de ceartă fusese noul program de jogging al lui Greg: înainte, nu alerga decât ocazional dimineața, și atunci o făcea de cum se crăpa de ziuă, pentru a se întoarce la timp și a fi gata înainte de trezirea copiilor. Or, de vreo lună încoace, nu numai că alerga în fiecare dimineață, fără excepție, dar își și decalase orarul curselor, astfel încât Karine rămânea în mod sistematic singură cu cei doi copii și ajungea de fiecare dată în întârziere la muncă.
— Pleci prea târziu să alergi! îi reproșă ea soțului ei.
— Am plecat la 5:45 azi‑dimineață! se apără Greg.
— După care domnul se duce să facă duș, se îmbracă și își ia tacticos micul‑dejun, iar eu trebuie să mă ocup de toate celelalte! De ce ți‑ai schimbat programul? Când plecai să alergi la ora 5 nu era nicio problemă. În plus, ziceai că îți place așa, cât mai devreme.
— Dar era prea devreme, eram frânt. Am și eu dreptul să dorm puțin.
— Iar eu am dreptul să primesc puțin ajutor!
— Dar trebuie să plimbe cineva și câinele, obiectă Greg.
Sandy, câinele, apăruse în viața lor odată cu inaugurarea casei — o idee foarte proastă. Grădina minusculă de la Furuncul nu‑i oferea tot spațiul necesar de care avea el nevoie.
— Dar Sandy nu are nevoie de o oră de alergat prin pădure!
— Eu am nevoie. Îmi trebuie aer de dimineață, să îmi limpezesc creierii înainte de toată presiunea de la muncă!
— Ei bine, aerisește‑te seara, când nu riști să‑i faci pe toți să întârzie! Iar o să trebuiască să alerg până la magazin. Vrei să mă dea afară?
Greg încercă să o mai calmeze puțin:
— Fugi! îi spuse el soției sale. Am eu grijă de copii. Pot să întârzii puțin la serviciu.
Karine îi sărută pe copii, ignoră în mod deliberat buzele întinse ale soțului ei și plecă.
Aerul proaspăt îi făcu bine. Se grăbi să ajungă în stația de autobuz din fața școlii, sperând să o vadă pe Sophie. Îi plăcea felul ei deschis de a fi, decontractat. Admira ușurința cu care Sophie aluneca prin viață, în timp ce ea avea impresia că se împiedica de câte un obstacol la fiecare pas. Și nu era vorba de bani aici, ci de personalitate.
Dar autobuzul sosi înainte ca mașina lui Sophie să se vadă la orizont. Karine se urcă în el. Se așeză în spate și scoase din geantă un pachet. Era un mărunțiș cumpărat ieri, cu gând să i-l dea în dar lui Sophie. Desfăcu ambalajul din hârtie și scoase de acolo un pahar izoterm pentru cafea, ideal pentru drumul cu mașina. Sophie îi spusese că n-avea niciodată timp să-și termine cafeaua dimineața, înainte să plece de-acasă. Acum, Karine se simțea ușor ridicolă, așa cum stătea pe scaunul acela de autobuz, cu cadoul în mână. Nu avea deloc încredere în ea însăși.
Nu mult după trecerea autobuzului, Arpad, încă îmbrăcat în echipamentul sportiv, îi lăsă pe Léa și Isaak la școala din Cologny. Tocmai se pregătea să își înceapă joggingul, dar îl zări pe Greg, care își aducea și el copiii la școală.
— Ai timp să bem o cafea? îi propuse Arpad.
Greg se uită la ceas, calculă în minte ce întârziere risca, apoi hotărî, cu un zâmbet poznaș:
— Mi-ar plăcea. Și-așa nu mai contează, am întârziat deja… Dar nu vreau să-ți stric cursa de dimineață…
— Alerg diseară.
— Te lasă nevasta să alergi oricând vrei?
— Da. De ce?
— Așa…
Cei doi bărbați se instalară în ceainăria din apropiere și comandară două espressouri. Greg se simți dintr-odată deosebit de bine. Probabil că avea legătură cu prezența lui Arpad, cu firea lui decontractată, cu capacitatea lui derutantă de a amâna un jogging planificat pentru o dimineață de zi lucrătoare și a bea, în schimb, o cafea. Programul cotidian al lui Greg era tot numai rigoare și constrângeri. Între copii și serviciu, avea impresia că nu-i mai rămânea timp pentru nimic. Iar când reușea să-și ia câteva zile libere, recuperarea unor ore suplimentare, Karine îl trimitea ba la cumpărături, ba la veterinar cu Sandy, sau îl punea să repare cine știe ce prin casă.
Între două guri de cafea, Arpad îi spunea ceva lui Greg, însă acesta nu îl asculta — era prea concentrat să îl analizeze. În ciuda aparențelor, Arpad și Greg semănau între ei. Amândoi erau tați buni și soți atenți. Însă lui Greg îi era limpede că Arpad avea ceva în plus. O formă de superioritate naturală. Și îl invidia pentru asta. Mai ales, îl invidia din pricina lui Sophie.
— Tu ce crezi? îl aduse Arpad pe Greg înapoi cu picioarele pe pământ.
Greg n-avea nici cea mai mică idee despre ce anume vorbea Arpad. Îi răspunse:
— Cred că nu mi-ar strica să semăn mai mult cu tine.
Arpad izbucni în râs:
— Cum adică?
— O viață cu program mai flexibil, un venit mai mare, chestii dintr-astea!
— Eh, e o iluzie faptul că n-am și eu bătăile mele de cap, replică Arpad. Crede-mă, cei mai mulți dintre clienții mei de la bancă sunt de-a dreptul o pacoste, nu sunt niciodată mulțumiți de nimic. Îți cer să faci investiții în numele lor, tu-ți asumi toate responsabilitățile. Când totul e bine, li se pare normal. Când se prăbușesc piețele, e din vina ta.
— Dar nu mă refeream numai la serviciu. Familia ta…
— Nici acolo nu e totul roz mereu. Știi prea bine câte griji ai când devii părinte. Și mă mai cert uneori și cu Sophie.
„De parcă n-aș ști cum te trezește ea dimineața“, își spuse Greg în minte.
Arpad continuă:
— De altfel, peste fix o săptămână e ziua lui Sophie, face 40 de ani, iar eu încă nu i-am găsit cadoul ideal. Deci, dacă ai vreo idee…
Greg arătă din cap spre încheietura mâinii lui Arpad, unde sclipea Rolexul de aur primit de la Sophie:
— Va fi nevoie de ceva cel puțin la fel de valoros, spuse el.
Arpad nu răspunse nimic.
— Faceți iar petrecere acasă? continuă Greg.
— Habar nu am. Sophie pretinde că nu vrea să facă mare caz de asta. O să petrecem weekendul la părinții ei, la Saint-Tropez, ca să sărbătorim în familie. Apoi mai vedem.
Greg, care văzuse și ora indicată de Rolexul lui Arpad, se ridică în picioare.
— Trebuie s-o întind, spuse el.
— Și eu. Du-te, plătesc eu cafelele.
Arpad ceru nota, apoi se forță să facă totuși un pic de jogging. Se întoarse la Casa de sticlă, făcu un duș, se îmbrăcă într-un costum impecabil și își părăsi domiciliul la volanul Porsche-ului său. De mai multă vreme își tot bătea capul în legătură cu aniversarea celor 40 de ani ai lui Sophie: voia să marcheze momentul cu un cadou cu adevărat unic și original, a cărui valoare simbolică să fie mai mare decât cea financiară. Însă după Rolexul ăsta nenorocit, se întreba dacă n-ar trebui să îi ofere totuși o bijuterie? Se hotărî să facă un ocol rapid pe Strada Rhône, acolo unde erau adunate toate magazinele de bijuterii și mărci de mare lux ale Genevei — poate că o privire aruncată prin vitrinele acelea l-ar fi putut inspira. Își lăsă mașina în dreptul Pieței Longemalle și o luă la pas pe Strada Rhône, sperând să nu dea nas în nas cu Sophie. Trecu rapid de magazinele de ceasuri, apoi încetini când ajunse la vitrinele bijutierilor. O brățară? Un pandantiv? Era nehotărât. Prin geamul magazinului Cartier, zări un inel în formă de cap de panteră, sculptat în aur, cu inserții de diamante și cu ochii făcuți din două rubine mici. Arpad se simți imediat subjugat de frumusețea obiectului, de perfecțiunea lui. Ea era o panteră. Intră imediat în magazin. În niciun caz nu-și putea imagina, în acel moment, consecințele descoperirii sale.
Joël Dicker s-a născut în 1985 la Geneva, unde locuiește și acum. A scris cinci romane, traduse în 40 de limbi și vândute în peste 20 de milioane de exemplare.
La 24 de ani, a primit premiul Erwan Bergot pentru romanul său de debut, Les Derniers Jours de nos pères. Următoarea sa carte, Adevărul despre cazul Harry Quebert, a fost romanul francofon cel mai vândut în ediție franceză în deceniul trecut. A făcut parte din selecția pentru premiile Goncourt și Femina și a primit premiul pentru vocație literară Bleustein-Blanchet, Grand Prix de l’Académie Française, premiul Goncourt pentru liceeni, premiul Segalen și premiul Tulipe. Romanul a fost adaptat pentru serialul american omonim produs de MGM și regizat de Jean-Jacques Annaud, difuzat din 2018, cu Patrick Dempsey în rolul lui Harry Quebert.
În 2018, Dicker a publicat Dispariția lui Stéphanie Mailer, cea mai vândută carte în Franța în 2018, apoi Enigma camerei 622 s-a clasat timp de mai multe săptămâni pe primul loc în topul bestseller din mai multe teritorii, fiind vândut în 5 milioane de exemplare în 60 de țări și tradus în 40 de limbi. În 2022, Dicker a revenit în forță cu thrillerul Cazul Alaska Sanders, apărut la propria editură, Rosie & Wolfe.
La Editura Trei au mai apărut: Adevărul despre cazul Harry Quebert, Cartea clanului din Baltimore, Dispariția lui Stephanie Mailer, Enigma camerei 622 și.
