(prolog)
Zilnic face kilometri buni cu doña Pilar, cu scaunul cu rotile. Îi trebuie vreo oră pâna să ajungă la Passeig de Gràcia, se pune apoi pe o bancă pe Rambla de Catalunya, care e mai puțin populată de turiști și frecventată mai mult de localnici. O grămadă de clădiri îi atrag atenția și îi e ciudă că nu are aparat foto. Giulia adoră Barcelona și încă nu-i vine să creadă că de câteva săptămâni trăiește în inima acestui oraș la care, până de curând, doar visa. Dar viața ei este mult mai strictă aici. Se trezește în fiecare dimineață la șapte și se culcă seara la unsprezece. Doarme fără somnifere, pentru că e foarte obosită. Îi sunt impuse o mie și una de reguli. Una dintre cele mai importante: nu are voie să o lase niciodată singură în casă pe doña Pilar, nici măcar în patul cu laterale. Poate să cadă și deja are o operație la șold.
Încă nu e sigură că lucrurile s-au așezat pe făgașul cel bun. Va vedea ce aduce timpul. Dar în ultimii cinci ani a învățat o lecție importantă: nu face mai mult decât ți se cere, dar ceea ce ți se cere fă bine, pentru că se vede doar lucrul care nu este impecabil făcut, restul nu contează. Și taci, Giulia, își repetă uneori, tăcerea e de aur. Problemele personale trebuie să rămână personale. Toți vor doar un executant devotat. Nu o prietenă, nu un nou membru al familiei. Doar o servitoare care își cunoaște locul. I-a luat mult timp să înțeleagă asta.
Încet-încet, începe să se descurce, cartierele de lux, cartierele muncitorești, toate orașele sunt la fel, există zone bune și zone mai puțin bune, oameni cu bani și oameni ca ea, care se luptă să supraviețuiască, într-un fel sau altul. Clădirile somptuoase, locuite cândva de aristocrație. Străzile pietonale și bulevardele aglomerate. De exemplu, a învățat că pe Carrer d’Aragó poți să mergi cu mașina kilometri buni și să prinzi toate semafoarele pe verde. O stradă este cu circulație pe un sens, cealaltă, pe alt sens. Cartierul în care locuiește ea acum este de lume fițoasă. Și magazinele la fel. În ultimele zile, a intrat în multe dintre ele. Doar să se uite. Printre altele, a ajuns la concluzia că poșetele Louis Vuitton sunt urâte, dar foarte căutate de cucoanele din recent îmbogățitele pături sociale din Asia și Rusia.
De două ori pe săptămână, își bea cafeaua pe o terasa de lume bună. Piper`s. Cucoane elegante, domni cu trabucuri. Acolo se întâlnește cu una dintre fiicele bătrânei, cea care e medic pediatru și care încă o privește pe Giulia circumspect. Nu-i plac est-europenii, i-a spus-o pe șleau, crede că toți sunt minicinoși și superficiali. Cealaltă, în schimb, avocata, a rămas foarte plăcut surprinsă de noua îngrijitoare a mamei sale. La fel și fiul, licențiat în științe juridice. Mai are de cunoscut două fiice.
O prietenă a întrebat-o recent ce își dorește, de fapt. I-a fost greu să formuleze un răspuns categoric. Admite că există ispita banului. Stai, cântărești, analizezi pe toate părțile și trebuie să iei o decizie. De data aceasta, a încercat să decidă eliminând tentația banului. Pentru că mai mulți bani înseamnă mai multă responsabilitate. Mai puțină libertate. A pus în balanță. Una dintre oferte, contract de muncă, 1030 de euro pe lună, o singură persoană de îngrijit, dar ceilalți membri ai familiei destul de dificili, care de care mai pisălogi. O zi și jumătate liber pe săptămână, de ridicat o bătrână senilă și arțăgoasă, două plăți de 600 de euro pe an și concediu plătit, plus asigurare socială. Cealaltă ofertă, pe care a și ales-o, 700 de euro pe lună, două după-amieze libere pe săptămână, bătrâna doarme ca un bebeluș până la 10 dimineața, posibilitatea de a ieși când are chef și unde are chef, în limita bunului simț, plus lecții de pictură gratis, pentru vechea ei pasiune. Demență senilă și aici, dar suportabilă. Nu are contract, nu are vacanțe, nu are mulți bani. Dar nu trebuie să o ridice. Spatele ei spune că nu ar mai rezista la efort. O doare zilnic.
În ultimii cinci ani, tentația financiară a învins. Dar ce folos? Nu are un ban în buzunar, doar o casă mare și neterminată în România, la care nu o mai trage inima să se ducă. Nu are un bărbat lângă ea, nu așa cum ar vrea. Cu junele columbian s-a certat în urmă cu o săptămână și s-a împăcat cu el a doua zi. Dar nu mai e cum a fost. Nu-i poate cere să fie romantic, când îi chiorăie mațele și nu știe de unde să facă rost de bani pentru facturi. Și nici nu mai au cum să se vadă prea des acum. El e tot în Vinaròs, iar ea în Barcelona. Face urât dacă nu-i răspunde la telefon și o pisează cu întrebări despre locurile pe unde-și petrece minutele libere, nu cumva să fie în compania vreunui pachet de mușchi. I-ar fi foarte ușor să-și găsească pe cineva nou, dar ce ar avea să-i ofere un bărbat și ce ar trebui să-i suporte în schimb? Nu e pregătită să o ia de la capăt cu asta.
Când se gândește la el, încă îi simte atingerile pe corp și e recunoscătoare că a cunoscut pasiunea. Giulita mia, îi răsună în urechi vocea lui. Nu regretă nimic. Dar viața e imprevizibilă. I-a plăcut și traiul liniștit în acel orășel de pe coasta Mediteranei, însă acum își umple toți porii cu tumultul unei urbe mari, în care se poate pierde și în care își poate plimba gândurile fără teamă că s-ar plictisi. Parcuri cu flori scuturate, ce dau impresia de toamna, deși e abia iunie. Umbroase alei pe Taradellas. Străzi întortocheate, sute de clădiri impresionante. Zilnic alege un alt traseu, în plimbarea ei cu doña Pilar. Căldura sufocantă e mai ușor de suportat afară decât în apartament. Cu câteva seri în urmă, avea impresia că pe undeva pe la etajele inferioare ale clădirii în care locuiesc erau în funcțiune cuptoare. Dar era doar căldura asfaltului, care urca pâna la etajul opt ca un șarpe care se încolăcea în sus, pe bloc. În curând, are de gând să se plimbe și cu autobuzele. Ca să poată explora și zonele mai îndepărtate și să aibă de unde să se întoarcă. La urma urmei, are la dispoziție trei ore și chiar mai mult.
Și-a propus să se bucure de lucrurile mărunte ale vieții de zi cu zi. Nu mai face planuri, nu mai vrea un viitor pentru care să se teamă, pentru care să lupte. Are un trecut plin de trăiri și nu își face inutile speranțe de mai bine. Uneori, se privește prin ochii celor din jur: o servitoare cu halat alb, care oricât ar munci nu va avea niciodată un trai fără grija zilei de mâine. Încă mai poate să ridice și să îmbrace un corp inert. O face pentru un salariu decent, chiar dacă trebuie să suporte tone de scuipat și accese de demență. Viața e o continuă luptă, într-un fel sau altul. La asta se rezumă tot. Cel puțin pentru ea. Din când în când, își permite luxul de a plânge. Ieri, de exemplu, și-a dăruit o zi de lacrimi. În camera ei de la etajul opt al unei clădiri elegante din Barcelona. Cu jaluzelele trase și cu gândul la valurile mării din Vinaròs, marea care fusese martora schimbării ei și ascultătoarea ei fidelă. Când s-a făcut ora să o trezească pe doña Pilar, și-a șters lacrimile și și-a spus că timpul le rezolvă pe toate. Ca orice altceva, și durerile sufletului sunt trecătoare. Asta facem toată viața, s-a gândit, lăsăm loc altor momente de fericire și de tristețe, apoi altora și tot așa, până o să tragem linie, sperând că nu am făcut umbră pământului degeaba. Iar dacă totuși va fi așa înseamnă că asta ți-a fost scris. Pentru că nimic nu se întâmplă fără rost. De asta e convinsă.
2009
– Uite, señor, sunt lebăda din El Lago de los Cisnes.
Giulia îi făcu lui señor Alvaro o demonstrație de grație, în pași de balerină. O piruetă, o cumpănă, o plecăciune. Señor o privi încântat, deși kilogramele ei în plus erau oricum numai grațioase nu. Dar pentru el nu conta. Mai devreme, după ce ea intrase în fugă în bucătărie, venind de la o țigară, din curte:
– Giulia, vreau la toaletă.
Ridică-l, du-l, pune-l pe WC, ridică-l iarăși, du-l înapoi în bucătărie. Ascultau muzică de la laptopul ei, în timp ce dinspre aragaz se simțeau arome îmbietoare. Dar Giulia nu apucă să găsească încă o arie din Lacul lebedelor, când îl auzi din nou, de pe fotoliu:
– Fac pipi pe mine.
Sigur, señor, că doar acum cinci minute am fost cu tine la baie, îi zise în gând și o luă de la capăt, ridică-l, du-l, pune-l pe WC, ridică-l iar, adu-l înapoi în bucătărie.
– Ce mai face familia, Giulia? S-a întâmplat ceva acasă? Nu te-am mai auzit vorbind despre ei, o întrebă señor Alvaro, în timp ce îl punea la locul lui și se prindea de șale, îndreptându-se.
– Nu, señor. Totul e bine acasă.
– Părinții tăi? Cum o mai duc?
– Bolnavi, ca de obicei. Mama nu prea mănâncă de patru zile și se plânge că o să moară. Dar ea tot moare de douăzeci de ani. Era la doamna profesoară, la curățenie, m-a sunat pe Skype.
– Fetița unde e?
– Flor? Se schimbă. Am chemat-o la masă. Vrei să mănânci cu noi, señor?
– Nu acum, mai târziu. Mâncați voi.
Îl ridică și îl sprijini de ea, până la sofaua din sufragerie, unde señor adormi aproape imediat. Ea și Flor mâncară, apoi se duseră și ele în sufragerie, pe câte un fotoliu. Giulia cu laptopul în brațe, nerăbdătoare să își tragă sufletul și să afle ce se mai întâmpla prin lumea online. Flor doar așezată, fără să facă nimic. De cele mai multe ori, singura ei preocupare era să mănânce și să stea în fotoliu. Sindrom Down, boala care la 42 de ani o ținea captivă într-un corp și o minte de copil. Când Giulia o ducea cu ea la cumpărături, își lua mingiuțe și ouă Kinder cu surprize. Și brânzici în formă de inimioare, și brelocuri, și brățări sau alte obiecte de atârnat. O atrăgea tot ce era colorat. Uneori, vorbea cu pereții, îi pupa. Sau stătea la masă și dintr-odată întoarcea capul să se răstească la vreun prieten imaginar cu care avea vreo dispută.
Din când în când, señor Alvaro deschidea o jumătate de ochi, să vadă dacă fetele erau la locurile lor, pe fotoliile din fața lui. În caz că ar fi vrut ceva, Giulia să fie în apropiere. Ea îi intuia toate nevoile. Nu avea de ales, trebuia s-o facă. Uneori, señor îi spunea Giuliei că îl îngrijora Flor, care va fi o povară pentru frații ei, după ce el va muri. De fiecare dată, Giulia îl liniștea și îi spunea că nu se va întâmpla asta, deși știa că îl mințea.
Când semnase contractul cu ei, uitaseră să îi pomenească și de Flor. Abia după ce acceptase oferta lor îi spuseseră că în casă va fi și ea, dar că nu îi va da bătaie de cap. Nu era sigură că fusese o scăpare din partea lor, dar ar fi acceptat să lucreze pentru ei oricum, așa că nu obiectase. Nu avea nicio zi liberă, nu prin contract, dar era tratată aproape ca un membru al familiei. Locuia cu ei, avea o cămăruță cu balcon, la mansardă. De acolo vedea marea, în depărtare. O parte din ea, cât să-și liniștească gândurile, când ieșea să fumeze câte o țigară și să își bea cafeaua. Numai că rar apuca să o bea pe toată fără să o cheme cineva din casă, fără să îi ceară cineva ceva sau fără să se grăbească pentru că avea de terminat vreo treabă. Doar noaptea, când toți dormeau, iar somnul nu se lipea de ea, avea parte de momentele ei de liniște, pe balconul de la mansarda casei spaniole în care muncea. Dacă n-ai fi știut ce an era, ai fi zis că Giulia era un personaj din filmele de epocă, o slujnică din alt secol, care trăia în casa unor nobili pentru care lucra. Într-un fel, așa și era, doar că totul se întâmpla în 2009, când lumea credea că astfel de povești dispăruseră.
Chiar în dimineața aceea, Eniko, vechea ei prietenă din Budapesta, o întrebase cum putea să trăiască așa, închisă în casă, fără nicio zi liberă. Vorbiseră pe messenger, ca de obicei, când fura câteva clipe libere. Trăiești din inerție, îi spusese Giulia. Îți găsești preocupări noi, te adaptezi. Iar ea nu se plictisea, nu avea timp să se plictisească. Și nici nu se considera închisă. Putea să iasă, putea să meargă oriunde, doar că nu prea căuta compania oamenilor, pentru că cei mai mulți o plictiseau repede. Dar mereu găsea lucruri noi de citit pe internet, bloguri interesante, unde oamenii vorbeau elevat despre tot felul de lucruri pe care ea le înțelegea și o interesau, dar despre care n-ar fi reușit niciodată să vorbească la fel ca ei.
După vreo oră de răsfoit bloguri, Giulia închise laptopul și se ridică să urce la mansardă, să-și bea cafeaua la geam. Flor adormise și ea, iar señor încă dormita. Giuliei îi plăcea ca după-amiaza, când avea câteva momente de liniște, ca acelea, să își facă o cafea cu gheață și să o savureze privind pe geamul mansardei în care locuia. Nu avea cine știe ce priveliște, se vedea mai mult strada și o bucată din albastrul mării. Dar îi era suficient, vedea mașini care treceau în viteză, turiști care ieșeau din apartamente și se îndreptau spre plajă, alții care își beau cafeaua sau berea pe terasa restaurantului din față sau veneau de la cumpărături, cu baghete ițindu-se din plase. Giuliei îi plăcea forfota, dar mai mult să o privească. Era o singuratică, una căreia îi plăcea să aleagă momentele în care accepta pe cineva lângă ea. Uneori își spunea că poate ar fi trebuit să fie bărbat, poate că Dumnezeu greșise când îi dăduse trup de femeie și apucături cumva masculine. Nu, nu își dorea o schimbare de sex, nu era vorba despre asta, doar se gândea câteodată că era o fire dominatoare, care evita brizbrizurile de comportament și de limbaj, era directă și chiar tăioasă.
Înainte să urce, se mai uită o dată spre fotoliul unde era Flor. Încă dormea cu gura deschisă, sforăind ușor. Cu o zi înainte, fusese cu ea la policlinică, pentru analize. Asistenta o cam chinuise cu acul înfipt în braț, căutând o venă parcă inexistentă, atât de bine ascunsă printre straturile de grăsime ale lui Flor. Cu zâmbetul pe față, fata nici nu crâcnise. Giuliei îi venise să ia acul din mâna asistentei și să îi spună vreo două. Până la urmă, reușise, în alt loc, cu vene mai la vedere și cu un alt ac. Imbecili, se gândise ea. Ar fi putut face asta de la început. Cum era prea devreme pentru cumpărături, pentru că magazinele deschideau abia la 10, coborâseră spre plajă, pe paseo. Nou și foarte frumos amenajat. Și, cum de obicei nu ajungea în partea aceea de plajă de lângă port, profitaseră de ocazie și făcuseră baie acolo. Plaja, aproape goală la ora aceea. Doar câțiva vârstnici care se plimbau. Apa, călduță, curată, fără alge. Găsise un loc protejat de valuri, cu un dig mic format din stânci, rompeolas. Flor, ca un copil, fricoasă când era în apă, stătuse mai tot timpul lipită de ea. Când ieșiseră, Giulia scosese aparatul foto primit cadou de la fiica lui señor, și îi făcuse lui Flor o grămadă de poze.
După vreo oră, o schimbase pe Flor și plecaseră la cumpărături. Intenționase să ia fructe, legume proaspete și câte ceva dintr-un magazin de unde de cumpăra mai ieftin carnea și ouăle. Giulia cunoștea toate prețurile din oraș, știa unde găsea cea mai bună pâine, unde era carnea proaspătă și la un preț acceptabil, unde erau mai amabile vânzătoarele și alte detalii care o ajutau să se miște repede printre rafturi, pentru că nu-i plăcea să piardă vremea. De fapt, se obișnuise să fie atentă la cumpărături, pentru că trebuia să se ajungă cu banii de la o lună la alta. Și atunci, proceda la fel și când aproviziona casa. Fiica lui señor cumpăra fără să se uite vreodată la prețuri, dar ea nu își permitea asta.
Până la urmă, aproape că umpluse căruciorul, plătise și porniseră spre casă. De obicei, Flor voia să o țină de mână, dar Giulia o forța să meargă singură. Avea 42 de ani și toată viața o ținuse cineva de mână. Nu știa să treacă strada singură, nu știa să se asigure și nici să ajungă singură acasă. Recunoștea clădiri, străzi, dar atât. Ea credea că de vină era señor, care o proteja prea mult. Dacă Giulia o trimitea să ducă gunoiul la containerele aflate pe aceeași parte a străzii, la 50 de metri de poarta lor, señor intra în panică, zicea că cine știe ce i se putea întâmpla. E drept, dacă vedea vreo mașină parcată pe trotuar și nu avea loc să treacă pe lângă ea, Flor stătea pe gânduri și zece minute, neștiind dacă să pună sau nu piciorul jos de pe trotuar, s-o ocolească. Dar Giulia era mereu cu ochii pe ea, voia doar să o lase și pe ea să trăiască, să simtă câte ceva, atât cât era posibil. Deși lentă în decizii și în gândire, Flor suporta durerile fără să crâcnească, nu avea o problemă cu apa rece de la duș, dar dacă o atingea cineva cu un deget pe umăr imediat se smiorcăia. Și aproape zilnic îi arăta Giuliei degetul pe care avea o cicatrice din copilărie sau încheietura mâinii pe care și-o luxase cu mai bine de treizeci de ani în urmă.
Acum, privind-o cum doarmea tresărind din când în când, Giulia îi mulțumi în gând lui Dumnezeu că ea avea un copil sănătos. Trecu prin bucătărie, își prepară cafeaua și urcă. Deschise geamul și văzu surprinsă că începuse să plouă. Nici nu observase că se apropia ploaia, nu ieșise deloc din casă în ziua aceea, în bucătărie fusese atentă la oale și la Flor, iar geamurile din sufragerie erau acoperite cu draperii groase, pentru că señor nu mai suporta lumina. Stăteau toată ziua ca într-o peșteră. La cueva. După atâtea zile sufocante, ploaia aceea era o binecuvântare. De câte ori ploua, își amintea de casă, de ploile reci de toamnă și chiar de zăpada care scrâșnea sub pași, în diminețile geroase de iarnă. În România, visase la mare și la palmieri, aici, îi lipsea frigul. Probabil că nu poți aprecia anumite lucruri decât atunci când nu le mai ai, se gândea ades. Totuși, îi plăcea Spania, îi admira vitalitatea, temperamentul. Cu câteva zile în urmă, văzuse la televizor coridele, îi promisese lui señor Alvaro că se vor uita la ele împreună și așa făcuse. Adrenalină pură. Nu îi era milă de tauri. Asta le era soarta. Până să vină în Spania, nu știuse prea multe despre această țară, doar generalitățile pe care le învățase la școală sau despre care citise pe ici-pe colo. Flamenco, castele vechi, coride, sărbătorile de San Fermin. Avusese și unele prejudecăți când venise, dar încet-încet scăpase de ele. Îi părea că spaniolii erau mai solidari și mai empatici decât românii. Poate și pentru că nu erau atât de săraci, chiar și cu o rată a șomajului mare, îi părea că o duceau mai bine ca românii.
Se făceau aproape trei ani de când Giulia se mutase în Vinaròs, un orășel spaniol din Provincia Castellón, angajată de familia lui señor Alvaro să aibă grijă de el, să gătească și să se ocupe de curățenie. Și de Flor, care era fiica lui și pe care el o iubea mai mult decât orice pe lume. Giulia își petrecea cea mai mare parte a timpului în compania lui señor, care vorbea puțin, cu excepția zilelor în care găsea energie și chef să pălăvrăgească. Dar de cele mai multe ori doar ascultau ore în șir emisiunile de la radio. Din când în când, Giulia îl mai întreba despre câte o expresie spaniolă nouă, tocmai auzită, iar daca el nu știa, lucru care se întâmpla rar, căuta singură printr-un dictionar enciclopedic găsit în bibliotecă, o editie din 1936, sau pe internet. Uneori, señor Alvaro îi recomanda cărți, zicându-i:
– Ție sigur ți-ar plăcea asta.
Señor Alvaro citise mult la viața lui, la fel și răposata lui soție, señora Sofia. Când copiii lor vânduseră casa cea veche, din inima orașului, abandonaseră acolo aproape toate cărțile adunate de el o viață, aproape 5000 de volume, pentru că señor nu lăsase să vină un anticar să le evalueze, iar ei nu fuseseră de acord să le pună măcar în niște cutii mari, în garaj. Câteodată, señor Alvaro își amintea și lăcrima la gândul cărților, dar în scurt timp uita și îi trecea. Cum poți abandona 5000 de cărți într-o casă care urmează să fie demolată? se întreba Giulia. Din păcate, asta se întâmplase cu multe luni înainte de venirea ei, altfel, ea nu i-ar fi lăsat, ar fi găsit o soluție. Chiar dacă ea n-avea timp să citească. Și nici răbdare, nici ochi buni. În sufrageria în care stăteau cel mai mult timp era semiobscuritate, pentru că señor nu mai suporta lumina. Nici ferestrele deschise, nici aerul condiționat. Iar să iasă din casă nu voia, așa că Giuliei îi era milă să-l lase singur mai mult de două ore.
Uneori, începea să-i povestească pe neașteptate câte ceva din tinerețea lui. Giulia se străduia să se concentreze și să înțeleagă ce îi spunea, pentru că boala îi afectase corzile vocale și sunetele ieșeau greu câteodată. Îi vedea ochii sclipind, când își amintea tot felul de lucruri din alte vremuri. Iar ea îl întreba încă o dată:
– Señor Alvaro, cum a fost atunci când…
Chiar dacă cele mai multe povești le auzise deja de câteva ori. Señor Alvaro avea 85 de ani și Parkinson. Uita ce se întâmplase cu o jumătate de oră în urmă, dar își amintea tot felul de întâmplări din tinerețe, pe care i le povestea Giuliei, care îl asculta, pentru că nu avea de ales și pentru că unele chiar îi plăceau. Erau și nopți în care bătrânul nu reușea să doarmă și stătea cu urechea lipită de radio, iar dimineața tot Giulia era cea care trebuia să îl asculte povestindu-i tot ce auzise. Politică, fotbal, chestiuni tehnice sau orice altceva. Atâta timp cât afla ceva nou, Giulia nu se plictisea. De multe ori, nu avea răbdare să se uite la un film, nici cititul nu o ținea atentă prea mult, dar îl asculta pe señor Alvaro.
Își spunea ades că era superficială, pentru că renunța ușor, dacă nu găsea plăcere imediată în ceea ce făcea, iar curiozitatea ei era satisfăcută de informații haotice, venite din domenii diverse, fără să aprofundeze vreunul. Încerca să nu cadă în tristeți profunde și să nu se lase cuprinsă nici de momente de exaltare. Își impunea să creadă că acelea erau extreme și că, de fapt, nu existau. Nu pentru ea. Trăiește clipa, Giulia, își spunea, asta e tot ce există. Uneori, în orele libere, se ducea pe jos până la plajă. Trecea pe străzi fără să fie foarte atentă la ce era în jur, vedea doar frânturi de imagini, de clădiri, de chipuri, de sentimente reflectate pe chipuri. Indiferent ce i-ar fi ieșit în cale, încerca să nu judece, pentru că aparențele erau înșelătoare. Nu privea cu superioritate nicio creatură, știa că dincolo de fațadă, de ceea ce era la suprafață exista o poveste. Cum era și povestea ei. O cunoștea cineva cu adevărat? Se uita cineva cu atenție la ea? Observa cineva persoana ei, dincolo de aparența unei figuri comune, chiar inexpresive?
De multe ori, se privea în oglindă în căutarea unui semn de inteligență în privire, în expresia de pe chip. Așa credea, că pe fața unui om inteligent se vede o sclipire anume, o tușă care îl definește și care îl încadrează automat în rândul ființelor capabile de mai mult decât simpla viețuire de la o zi la alta. Iar pe fața ei nu vedea nimic de felul acesta. Scruta oglinzile în căutarea acelui ceva care să-i reflecte trăirile, curiozitățile nemărturisite, pasiunile pe care nu și le cultivase niciodată. Toate erau încă închise în ea, adunate ca într-o debara cu lucruri pe care nu te înduri să le arunci sau să le dai o utilitate imediată, doar le păstrezi, în ideea că poate într-o zi îți vor fi bune la ceva.
Își amintea cum în copilăria ei săracă citea în baie revista Magazin Istoric și tot felul de almanahuri cumpărate de chiriașa părinților ei, Aurica, ingineră. I le lua pe ascuns, doar să le citească, apoi le punea la loc. Continuase să citească și când crescuse: cărți de istorie, manuale diverse, poezii, enciclopedii. Orice îi oferea informații și îi satisfăcea curiozitatea avidă de nou, de altceva, mereu altceva. Era ca un șoarece de bibliotecă, devora tot ce îi cădea în cale. Dar nu romane, pentru romane nu avea suficientă răbdare. Știa din toate câte puțin și asta o ajuta să nu se plictisească niciodată.
Nu se împrietenea cu nimeni, nu în sensul în care o făceau alții. Nici măcar nu se apropia foarte mult de oameni, îi era teamă să nu fie inoportună, să nu deranjeze. Avea momente când ar fi vrut să aibă cu cine să vorbească, să spună ce crede despre anumite lucruri, să comenteze lumea din jurul ei sau viața, chiar dacă viața ei din clipa aceea era foarte limitată. Văzuse pe bloguri că oamenii vorbesc mult, despre orice, dezbat și cea mai mică idee ivită în vreo discuție, vreun detaliu la care ea nu s-ar fi gândit că poate stârni adevărate controverse. Chiar cu o seară în urmă, asistase la o ceartă pe blogul lui A., despre căpșunari, cum erau numiți românii ca ea, care își luaseră lumea în cap și plecaseră în străinătate, să câștige mai mulți bani decât acasă, mulți chiar la cules de căpșuni, de unde și porecla aceea. Și ea făcuse asta, deși pentru foarte scurt timp, la prima ei ieșire din țară. Fusese tentată să scrie și ea ceva acolo, să le explice unora că nu e nicio rușine să vrei să câștigi un ban mai bun, că munca nu trebuie disprețuită, chiar dacă e muncă grea, nu una de birou, de intelectuali, cum presupunea că erau unii dintre cei care fuseseră cei mai vehemenți, mai înverșunați împotriva căpșunarilor, deși nu folosiseră cuvinte urâte. Nici nu era nevoie, insultele pot lua multe forme, nu trebuie neapărat să înjuri pe cineva sau să vorbești vulgar, învățase asta de când își consuma timpul liber online. Dar nu dăduse curs tentației de a intra în discuție, se consumase o vreme în sine, apoi, nesigură că își poate aranja frumos ideile în scris și nici că poate să stea prea mult, se uitase la ceas, era aproape unu și jumătate, își amintise că trebuia să se trezească la șase, închisese laptopul și se pusese la culcare. Deși nu reușise să adoarmă nici pe la două și ceva, pentru că discuția aceea de pe blog continua să i se învârtă în minte, cuvintele îi năvăleau pe limbă, dornice să iasă, să prindă viață cumva, să iasă din capul ei, unde parcă nu mai era suficient loc pentru ele.
Și își amintise cum ieșise prima dată din țară, cum plecase fără să stea prea mult pe gânduri, aproape fără un ban în buzunar, dar cu multă speranță, pentru că auzise tot felul de povești ale unor oameni care munciseră din greu, dar câștigaseră o grămadă de bani, o grămadă comparativ cu ce se câștiga în țară, știa asta acum, dar atunci nu avea o idee prea clară nici despre ce însemna munca afară, nici despre banii aceia mulți la care râvneau românii. Acum știa că era al naibii de greu, că mulți dintre străinii pentru care lucrai nici nu te vedeau, priveau cumva prin tine, erai ca un obiect însuflețit, cu care puteau să facă orice, că doar îl plăteau, nu un om cu sentimente, și vise, și familii departe.
Își dorea uneori să aibă pe cineva cu care să vorbească despre toate astea și despre multe altele, altcineva decât señor Alvaro. De când plecase din România, vedea lumea cu alți ochi, parcă cineva deschisese niște geamuri care până atunci fuseseră închise și tot ce știuse fusese mica ei lume din apartamentul lor vechi din Baia Mare, de la jobul ei din fabrică, iar apoi de la buticul pe care îl avuseseră pentru o vreme într-o scară de bloc, dar pe care îl închiseseră apoi, pentru că nu mai reușiseră să plătească ratele împrumutului făcut la bancă pentru el. Cunoscuse o grămadă de oameni în ultimii ani, descoperise și online-ul și simțea ades că ar vrea să facă o mulțime de lucruri, să spună o mulțime de lucruri, dar nu știa de unde și cum să înceapă. Avea impresia că își irosise viața, că o dormise cumva, iar acum, că se trezise, ar fi vrut să o simtă mai mult. Pe dinăuntru era ca un vulcan, pe dinafară, ca o mare calmă, într-o zi senină. În drumurile ei spre plajă sau spre piață, când făcea cumpărăturile pentru casă, se intersecta cu oameni care deja o cunoșteau, vecini ai lui señor Alvaro, familii care se obișnuiseră cu prezența ei. Uneori, se oprea să stea de vorbă cu ei, dar nu mai mult de câteva minute. Doar când dădea peste un interlocutor interesant, cum era medicul de peste drum – medico -, se pierdea în conversații ceva mai lungi, cărora tot ea le punea capăt apoi, de teamă să nu devină obositoare. Mereu devenea defensivă.
Iris, fiica lui señor, și soțul ei, Luis, o mai făceau să vorbească, atunci când veneau de la Valencia, pentru vizitele lor de o zi. Luis era genul rebel și plin de el, care spunea mereu ce gândea, fără menajamente, iar uneori o intimida pe Giulia. Totuși, în unele momente, se lăsa dusă de val și ajungea să poarte cu el discuții contradictorii. Ca atunci când el făcuse un comentariu la adresa imigranților sud-americani:
– Culmea, după ce că le-am cotropit pământurile, le-am violat femeile și le-am luat bogățiile, vin aici și sunt foarte mulțumiți dacă ne pot spăla străzile și WC-urile.
Iar Giulia se revoltase, recunoscându-i și pe români în tiparul acela. Cunoștea acea disponibilitate a imigrantului român de a face munci pe care localnicii le refuzau și pe care le considerau degradante. Încercase să-i explice lui Luis că munca nu are cum să fie degradantă, pe când sărăcia, imposibilitatea de a pune o pâine pe masa copilului putea fi. Știa că Luis nu era om rău, aroganța lui nu venea dintr-un suflet acrit, dar el nu cunoștea disperarea emigrantului. Se uita la el și vedea un om educat, care în opinia ei ar fi trebuit să înțeleagă astfel de lucruri, dar tot ea oferea justificare atitudinii lui, venea dintr-o familie cu bani, nu cunoscuse lipsurile, așa că educația nu avea cum să-l ajute să înțeleagă. Acela era momentul în care se întorcea în carapacea ei, pentru că nu știa cum să-și impună punctul de vedere, cum să-și pună mai bine în cuvinte convingerile, astfel încât să-l facă pe Luis să-și schimbe părerea. De asta nu se apropia prea mult de oameni. O obosea superficialitatea lor. O obosea propria-i superficialitate.
**
Era cald. Termometrul de afară arăta deja 31 de grade și nu era nici 9 dimineață. După ce își făcu o cafea și fumă o țigară, își începu rutina zilnică. Flor, care trebuia împinsă de la spate să facă duș, să se spele cum trebuie. Leneșă și înceată, uneori, doar pornea apa fără să se spele, stătea acolo preț de câteva minute, crezând că Giulia nu își dădea seama, apoi se îmbrăca și aștepta să-și primească micul dejun. Și aerul irespirabil din baie, chiar și cu geamurile larg deschise. Corpul ei emana un miros greu, și nu era transpirație. Doamne, se gândea Giulia, nu a fost de ajuns că s-a născut cu Sindrom Down, de ce i-ai dat atâtea altele, biata ființă. De câte ori intra în camera ei la prima oră, i se întorcea stomacul pe dos. Iar ea era obișnuită cu toate mirosurile posibile. Mirosul vicia totul, consumând tot oxigenul din încăpere. De ce, Dumnezeul meu, ai lăsat biata creatură să se chinuie așa, i-ai dat doar un suflet mare, atât de mare, încât ar încăpea în el tot seninul și toată marea, își zicea Giulia în unele nopți, privind-o cum doarme.
Acum, Flor o simțea pe Giulia fără chef și îi cerșea afecțiunea. Iar Giulia nu era genul vorbăreț dimineața, era mai degrabă arțăgoasă, iar căldura din dimineața aceea nu o ajuta deloc. Cu mișcări mecanice, luă hainele pe care Flor și le pregătea singură de cu seară și i le duse în baie, mulțumind cerului că de data aceea nu își alesese pantaloni groși, cum făcuse cu câteva zile în urmă. În general, Flor se uita doar la culori, era tot ce o interesa, nu conta dacă erau haine subțiri sau groase, culorile erau cele care decideau.
Giulia știa că señor stătea la pândă, cu ochii pe ele, la fel cum știa că cel mai bun mod de a-l face să-și mute atenția la altceva era să se răstească la el. Nu doar să se răstească, ci să-l suduiască, așa cum învățase acasă. La fel cum îi făcea când refuza să doarmă, lucru care se întâmpla în multe nopți. Nu era vina lui, Giulia știa, dar știa și că ea avea nevoie măcar de câteva ore de somn pe noapte, să o poată lua de la capăt dimineața. Așa că îl suduia cum o auzise pe mama ei suduind de atâtea ori, și pe tatăl ei, și pe toți din familie, și cum învățase și ea, pentru că era și asta o tradiție acasă. De Dumnezei, de sfinți, de soare, de ce îi mai venea la gură. În cele din urmă, señor bolborosea enervat ceva, dar tehnica ei dădea roade și adormea parcă de frica gurii ei, precum copiii certați. Uneori, avea impresia că lui señor îi era frică să închidă ochii noaptea, de teamă că a doua zi s-ar putea să nu se mai trezească. Pentru că nu voia să moară. Ba chiar îi era frică de moarte.
Într-o noapte, cu mai bine de un an în urmă, din cauza vântului puternic, se mișcaseră jaluzelele și se pornise alarma, care avea un țiuit asurzitor. Señor sărise din pat, deși abia umbla, și urla că o să vorbească el cu prietenii lui din Barcelona, să-i facă rost de o escopeta, să se apere. Iar Giulia râsese în gând, spunându-și că doar asta i-ar mai lipsi, să moară împușcată din greșeală de un bătrân căcat pe el de frica hoților. Reușise să-l potolească arătându-i că toate bijuteriile și monedele vechi ale familiei erau în seif, apoi deconectase alarma pentru noaptea aceea, până se potolise vântul, și îi explicase râzând că singura de care ar putea fi interesat vreun hoț ar fi ea. Señor uitase apoi repede de hoți, liniștit că Giulia era curajoasă și la nevoie o să le arate ea.
Dar în dimineața aceea nu fu nevoie să se răstească la el, deși era cu ochii pe ele, de pe canapeaua din sufragerie. Le urmărea toate mișcările, toate bombănelile Giuliei, care abia aștepta s-o vadă dusă pe Flor, să își poată porni muzica pe laptop și să se apuce de gătit. Dar autobusul lui Flor întârzia. Iar când veni, ca de obicei, nu plecă până n-o îmbrățișă și îi spuse să-i transmită salutări lui Adrian, fiul ei, în caz că vorbeau pe Skype. Făcea asta zilnic, iar Giulia învățase să aibă răbdare, să îi facă pe plac, să nu o repeadă. Când se întoarse în casă, văzu că señor ațipise pe canapea. În sfârșit, avea câteva minute de liniște, doar pentru ea. O gură de cafea, o țigară pe balcon, apoi laptopul și muzica în surdină. Când señor avea să se trezeacă și să i se alăture în bucătărie, va trebui să închidă geamurile și să stea așa câteva ore, până va termina de gătit, pentru că el avea obsesia geamurilor închise. Totul închis, să nu simtă curent. Deși, la cât de cald era, nici vorbă de curent. Și nici nu-l durea vreodată capul sau vreo măsea, să dea vina pe imaginarul curent. Giuliei, în schimb, geamurile închise îi dădeau o senzație de claustrofobie. Dar renunțase să se mai lupte cu morile de vânt. Strângea din dinți și răbda. Încerca să se concentreze pe muzică și astfel reușea să se piardă în rutina plictisitoare de fiecare zi.
Dorina Tătăran citește de când se știe și traduce cărți de mai bine de zece ani. Încearcă să scrie tot cam de atât, dar încă nu a reușit să găsească suficient timp să termine ceva, deși speră ca de data asta să fie altfel… A lucrat vreo 13 ani în presa scrisă. Altfel spus, s-a jucat mereu cu cuvintele și spune că nu prea știe să facă altceva.
