În dimineaţa de Crăciun mă-ntorceam cu iubitul meu de la o cină târzie cu nişte prieteni, tot din comunitate şi ei, iar pentru că băuserăm amândoi, singura variantă să ne întoarcem acasă era un Uber pe care, zis şi făcut, l-am şi luat. Domnul şofer, fiind 6 dimineaţa, deja morocănos că nu dormise suficient, era totuşi dornic să facă conversaţie.
„Toată noaptea am dus doar specimene, zici că s-a vărsat căruţa cu homosexuali alcoolici în Bucureşti, că doar de ei am avut parte. Şi ba se ţineau de mână, ba se sărutau, de-mi venea să mă opresc la fiecare 2 minute să vomit. Ce copii să fure ăştia, că nu’s în stare să meargă după o seară de băut.”
Moment în care mie mi s-a rupt filmul. Şi nu pentru că eram neapărat alcoolic, da’ m-a nimerit fiind homosexual. Iar pentru un serviciu de ridesharing care se pretinde a fi cu mult peste o firmă de taxi cu antecedente la care mulţi dintre noi am luat parte, comportamentul şoferului mi s-a părut nu doar deplasat, însă de-a dreptul grobian, deci i-am zis, ştiţi, homosexual sunt şi eu, aşa că vă rog să opriţi maşina, să vomit eu înainte, dar din cauza dumneavoastră.
Discrepanţa dintre noaptea pe care o petrecusem în intimitate, în preajma unei mâini de oameni în faţa cărora am putut să-mi manifest gesturile şi sentimentele, faţă de ceea ce trăiam în acel moment într-un Uber, în anul 2021, într-o capitală din UE, m-a făcut, efectiv, să vreau să vomit. Şi-a fost prima oară când grobianismul unui homofob a reuşit să-mi creeze o stare neplăcută atât de puternică încât reacţia mea să fie asta.
Nu mă înțelegeți greşit, sunt obişnuit cu faptul că noi, ăştia ca mine, nu putem face ce vrem noi. Sau, mă rog, putem, atâta timp cât o facem la noi acasă, între patru pereţi. Ce contează că e vorba de o banală îmbrăţişare? Nu ne-o permitem. Suntem scârboşi, nu trebuie să fim văzuţi, doar orice gest de iubire e contestabil când vine vorba de doi bărbaţi, cu toate că „tolerăm”. De parcă nu e loc suficient pe pământul ăsta încât un om are nevoie să fie tolerat de altul.
Această contradicţie între „cine vă interzice, mă, să vă iubiţi?” şi „iubiţi-vă la voi acasă, ne provocaţi scârbă!”. Căci, nu-i aşa, un simplu gest de tandreţe e scârbos. Iar mie mi se pare că atunci când un asemenea gest e pus la zid, e clar că societatea, în majoritate, e bolnavă. Că ne-am îndepărtat de tot ce înseamnă umanitate, asta dacă am apucat s-o simţim vreodată, că ne-am îndepărtat de tot ce ar putea însemna toleranţă şi mai ales, absolut tot ce înseamnă libertate, de parcă n-am cunoscut-o vreodată.
Suntem atât de înverşunaţi pe iubirea dintre doi bărbaţi încât orice problemă reală din această societate devine insesizabilă. Refuzăm sau ignorăm să vedem cupluri „tradiţionale” în care în loc de iubire e mereu prezent abuzul în toate formele lui, în care unul sau chiar ambii parteneri trăiesc împreună doar pentru că „trebuie” şi nu pentru că-şi doresc, în care iubirea, dacă a existat vreodată, a fost ştirbită de frustrări, de neajunsuri. Sub ochii noştri mor femei bătute fără milă, sub ochii noştri trăiesc femei care mint că sunt fericite în timp ce golul din privirea lor spune altceva. Sub ochii noştri copiii sunt bătuţi, sunt abuzaţi, sunt exploataţi, sunt privaţi de educaţie, de un acoperiş deasupra capului, de un trai decent, de iubire, de mângâieri, de suport, de atenţie, şi-ajung să plece de-acasă, se sinucid, sunt abandonaţi şi trăiesc în centre de plasament mizerabile, dar toate astea sunt nimicuri în comparaţie cu doi bărbaţi care se iubesc. La atât se reduc problemele noastre ca societate.
Aud destul de des, mai ales din gura prietenilor, dragii de ei, care spun asta poate să încurajeze, faptul că lucrurile se vor schimba, că lumea evoluează, că vom fi altfel, vom deveni alţi oameni, vom învăţa, în sfârşit, că firescul meu nu este şi firescul tău. Că atâta timp cât vor mai fi alţii ca mine, care-şi doresc din tot sufletul ca lucrurile să se schimbe, vom îndrăzni să fim noi schimbarea.
Ori eu… eu nu-mi mai doresc nimic. Pot să-mi ia şi drepturile de care n-am beneficiat vreodată dacă asta-i linişteşte pe oameni şi-i aduce mai aproape de Dumnezeu, de tradiţii, de bunăstarea familiilor tradiţionale sau orice alt motiv poate fi invocat. Pot să-mi ia orice, să-mi facă orice. E dreptul lor. La fel cum e dreptul meu să încurajez asta. Pentru că ştiu cum e să nu poţi face ce simţi, să nu poţi spune ce simţi, să nu-ţi poţi ţine de mână sau îmbrăţişa partenerul atunci când chiar simţi să faci asta.
Ce mi-am dorit odată, cândva, a fost ca ai mei părinţi să mă-nţeleagă, să mă accepte şi să mă iubească aşa cum sunt. Am rămas, cred eu, cu iubirea. Acceptarea şi înţelegerea lipsesc cu desăvârşire. Şi-am înţeles că fericirea mea e nefericirea lor, că preţul fericirii mele e să-i rănesc pe ei. Şi e tare greu de dus. Colosal de apăsătoare e durerea când ştii că lucrurile ar putea fi foarte simple şi totuşi nu sunt.
Pentru că voi fi idiot pentru eternitate, am încercat, la un moment dat, să rup şirul lung al discuţiilor cu mama, în încercarea de a înţelege cât de grav e pentru ea faptul că sunt gay. Şi-am întrebat-o, scurt pe doi, ai fi preferat să fi murit la Colectiv, în loc să fiu gay? Iar răspunsul a venit pe neînghiţitelea. Da. Iar când auzi asta din gura omului care ţi-a dat viaţă, credeţi-mă, nimic, absolut nimic din ce-ar spune neica nimeni de pe stradă sau Facebook n-ar trebui să mai rănească nici măcar 0,01% din cât a putut ea. Cu toate astea, ne iubim. O iubesc şi mă iubeşte, ştiu sigur. Şi, după un timp, pentru că acest „da” m-a urmărit non stop, am început să-l trec prin filtre mai dese şi-am înţeles-o. Am înţeles da-ul, deşi la vremea lui a venit ca o secure înfiptă direct în inimă. Iar da-ul ăla m-a făcut să-nţeleg şi că nici ea, nici şoferul ori altcineva nu e de judecat. Că fiecare dintre noi avem propriile limite, propriile filtre prin care vedem, trăim şi gândim lucruri şi că nimic din toate astea nu se poate compara vreo secundă cu ale altuia.
Iar tu, mamă, dacă citeşti asta, ţi-o spun cu laşitate aici şi nu în faţă: te înţeleg, te iubesc şi-mi pare rău că nu te pot iubi fără să te rănesc.
