Am citit știrea care anunța că lumea fantastică Magic Garden își deschide porțile la Oradea și, proaspăt mutată în acest superb oraș, am vrut să experimentez evenimentul căruia i s-a făcut un PR serios – pe bună dreptate, am sperat eu.
Acum, ca un fel de scuză pentru părerea pe care urmează să o citiți, e de menționat că-n ultimii ani am participat la organizarea unor festivaluri și evenimente culturale mari și măricele, faine și făinuțe de pe la noi din țară, așa că poate judec cu ochiul de specialist când zic ce pare pură răutate: „aș fi făcut mai mult și mai bine cu banii ăia”.
Dar să vă explic cum mi s-a părut o seară petrecută la Magic Garden, adică în grădina Palatului Baroc din Oradea, și de ce vă recomand să mergeți, însă poate fără mari așteptări – așa cresc și șansele să fiți plăcut surprinși.
Văd, înțeleg și apreciez eforturile făcute, asta fără îndoială. Eu prefer tururile neghidate, atunci când acest lucru este posibil, pentru că ghizii tind să distragă atenția de la ce vreau să văd de fapt – îmi arată, nu mă lasă să descopăr, iar rebela din mine vrea să vadă după mâna cu care indici un punct anume. Și aici am avut constant senzația că ghidarea îmi distrage atenția de la ceva cu adevărat important, dar senzația asta, amestecată și cu ceața de afară, mi-a adus aminte că mi se pare des că „viața e în altă parte”.
Mai mult, m-am tot întrebat dacă nu cumva un tur pe timpul zilei n-ar da un cheaper look, dacă iau în calcul că noaptea pare că a fost aleasă și ca să ofere doza de mister pe care instalațiile n-au putut să o susțină în totalitate. Ajută să-mi pui în mână un toiag cu luminițe care să-mi distragă atenția de la tot ce nu se întâmplă? Unele instalații mi s-au părut potrivite, ca să nu zic „bune” și să trec pe dualități care sunt irelevante în artă, dar traseul parcurs pentru a ajunge la ele mi s-a părut artificial încropit și superficial gândit, că nu toate instalațiile s-au îmbinat fără să mă zgârie discrepanțele, unduirea asta a mea, ca spectator, între realitatea și răcoarea de afară și o lume care s-ar fi vrut magică, dar în care nu pot intra pe deplin pentru că nu-mi oferă portalul promis, în ciuda încercărilor și a descrierii evenimentului și în afara unor lumini la bazele pomilor și-a personajelor, slab eficiente cârlige pentru vizitatori.
Nu a fost nimic uimitor acolo pentru mine, asta vreau să subliniez, n-am simțit o clipă nici entuziasm, nici uimire, nici recunoștință că există așa ceva, iar pe mine arta trebuie să mă zguduie. Pur și simplu pentru că AMURAL-ul de la Brașov, de exemplu, bate oricând Magic Garden-ul la capitolul lumini. Nu, la AMURAL nu am lucrat niciodată, așa că nici subiectivă nu-s. Bun, AMURAL era festival vizual, dar și de la Magic Garden aveam alte așteptări (greșeala mea, la urma urmei), dată fiind colaborarea româno-norvegiană cu nume sonore, dar și selecția instalațiilor multimedia expuse (o parte dintre ele după un concurs de proiecte – nu pot să nu mă întreb: cum or fi arătat proiectele respinse?).
Ce m-a scos cu adevărat din sărite a fost că ghizii nu au fost în cea mai bună formă, sper că doar de data aceasta, când am prins eu toate ghinioanele: să te adresezi fără amplificator de sunet unui grup măricel dintr-o grădină aflată lângă o stradă circulată poate fi o scăpare, dar să răspunzi bătrânului care-ți spune politicos că nu te aude nimeni cu ușor înțepatul „nu tre‘ să se audă, tre‘ să se vadă” e deja impardonabil. Tot pe linia asta menționez limbajul absolut decedat, deloc resuscitat și îngropat mai adânc decât speranțele mele pentru o lume fără corupție. Dacă vorbim despre istorie, trebuie oare să o facem în termeni arhaici acolo unde nu e necesar și unde spectator ne e cineva născut după 1900? Cum legăm trecutul de prezent dacă nu o facem și creativ lingvistic, profitând de cât de bogată e limba asta pentru a aduce în actualitate povești și contexte uitate, dar care ar putea redeveni centrul atenției dacă ar fi prezentate diferit, catchy?
N-aș vrea să mă leg și de script-uri, dar trebuie să o fac și poate urechile potrivite aud și nu înțeleg din tirada mea că-s supărată degeaba: teribile texte, parcă scrise de oameni plictisiți etern de viața lor și de noțiunea de existență în general, menite să lase reci urechile cărora li s-au adresat, fără nimic original de care să apuci, fără nimic care să te intrige intelectual, să te stârnească emoțional, să te apuce din monotonia ta zilnică și să te tragă în povestea pe care grădina asta magică trebuia să o spună, fără să… orice. La final am izbucnit în râs la un joculeț de cuvinte atât de prost, încât l-am uitat pe loc, dar m-a făcut să vreau să plâng. Știu că era ceva cu lemne și copaci și mi-a amintit, într-un fel tare spiralat și cam fără sens evident, de emisiunea aia pentru copii care era prin anii ‘90 la TVR și-n care (cred că) jucau ceva roluri de arlechini Spahiu și Ivașcu (dacă amintirea asta nu vine, de fapt, din vreun coșmar, și poate că emisiunea aia nu a existat vreodată, la fel cum aș vrea ca acesta din urmă să nu fi fost ministru la Cultură).
Nu zic deloc să nu mergeți și să nu dați 30 lei pe bilet, ci dimpotrivă: țara asta încă mai are enorm de recuperat la capitolul cultural-artistic și cred că nici un demers nu este complet ratat, ba chiar devine o experiență necesară pentru a ne educa și-a ne rafina gusturi și preferințe, trăiri și reacții. Sigur mai am și eu nevoie de mii de astfel de momente pentru a pătrunde în pliuri ale evenimentelor care, prin cine știe ce întâmplare magică, nu mi s-au arătat de prima dată. Magic Garden nu e o experiență care să schimbe vieți, îmi asum vina de a fi așteptat altceva, dar e o modalitate de a vă petrece o seară liniștită dacă sunteți prin Oradea și ați combina monotonia unei instituții bisericești cu luminile unei discoteci de țară a anilor 2000, probabil montate de un băiat în două zile pentru vreo 300 de euro, și cu textele TVR-ului tot de pe atunci.
