Juan Rulfo, unul dintre cei mai enigmatici scriitori latino-americani, a reușit să creeze în cărțile sale un univers al tăcerii și al fantomelor, unde liniștea vorbește mai mult decât orice cuvânt rostit. Prin cele trei cărți extraordinare, pe care eu le-am descoperit traduse la Curtea Veche Publishing, se numără volumele Pedro Páramo (trad: Ileana Scipione), colecția de povestiri Câmpul în flăcări (trad: Andrei Ionescu, Ileana Scipione) și Cocoșul de aur și alte povestiri (trad: Ileana Scipione).
Juan Rulfo ne aduce în fața unei lumi care transcende realitatea tangibilă, o lume în care tăcerea capătă o greutate existențială și unde fantomele sunt mai vii decât cei care încă respiră, că nu mai ești sigur care personaj trăiește de fapt și care e prezent doar prin memoria celorlalte personaje care transpar în narațiunile autorului.
Tăcerea ca un element al existenței
În universul lui Juan Rulfo, tăcerea nu este simpla absență a cuvintelor, ci un personaj central, o forță care leagă și definește destinele celor care trăiesc sau mai degrabă supraviețuiesc în sate uitate, cum ar fi Comala. Tăcerea devine, astfel, un limbaj universal, o expresie a suferinței și a izolării. Aceasta este tăcerea uscată, deșertică, care apasă asupra personajelor, contopindu-se cu peisajul arid și dezolant în care trăiesc.
În Pedro Páramo, tăcerea este mai mult decât o absență a zgomotului. Este ecoul sufletelor pierdute, o vibrație subtilă care învăluie fiecare colț al Comalei, un sat părăsit de speranță. Este o tăcere care strigă, care dezvăluie mai mult decât lasă să se vadă la suprafață. În această tăcere se aud, de fapt, vocile celor care au dispărut, care umplu încă spațiile goale cu o prezență invizibilă, dar copleșitoare. Tăcerea este omniprezentă. Personajele trăiesc adesea într-o tăcere profundă, fie din cauza lipsei de comunicare, fie pentru că au fost reduse la tăcere de traume, dureri sau de moartea care le domină viețile. În Pedro Páramo, protagonistul romanului călătorește în Comala, un sat mortificat, aflat sub o tăcere mormântală, un loc în care toate vocile par a fi fost înăbușite de moarte și suferință. Comala este o lume a fantomelor, iar personajul principal descoperă că nu doar oamenii sunt tăcuți, ci întreaga atmosferă este cufundată într-un calm straniu și amenințător, ca și cum timpul însuși ar fi încetat să curgă. Această tăcere nu este doar absența sunetului, ci o tăcere simbolică, a izolării, a neputinței și a lipsei de speranță. Personajele nu mai au ce să spună, iar asta pentru că au pierdut totul și oricum nu mai există nimeni care să le asculte. În Câmpul în flăcări, tăcerea este la fel de prezentă. Povestirile din acest volum explorează viața rurală marcată de sărăcie și singurătate, iar tăcerea este aici o metaforă pentru incapacitatea oamenilor de a-și exprima durerea într-un mediu opresiv.
Fantoma ca vină colectivă
Fantomelor din scrierile lui Juan Rulfo nu li se permite să dispară pur și simplu în neființă; ele rămân blocate între lumi ca amintiri vii ale unui trecut care refuză să moară. Acestea nu sunt simple apariții, ci manifestări ale unei realități profunde, unde granița dintre viață și moarte se estompează. Juan Rulfo transformă lumea fantomelor într-o metaforă a unei societăți bântuite de traume, nedreptăți și suferință colectivă. Personajele se confruntă adesea cu prezența acestor fantome, dar nu ca figuri înfricoșătoare, ci ca amintiri ale unor vieți trăite și pierdute. În Pedro Páramo, de exemplu, călătorul care caută răspunsuri despre tatăl său devine la rândul lui parte din acea lume a fantomelor, pierzându-se într-un sat în care fiecare voce și fiecare umbră îi arată o altă fațetă a memoriei și a pierderii.
Pentru autor, fantomele nu sunt doar rămășițe ale unor foste persoane, ci portrete ale unei memorii colective, impregnate de violență și suferință, figuri care își caută dreptatea și încearcă să se facă auzite într-o lume a tăcerii impuse. Tăcerea devine un simbol al opresiunii, al nedreptății sociale, iar fantomele sunt martorii acestei istorii neștiute. În esență, Pedro Páramo poate fi citit ca o meditație asupra memoriei și a uitării: acest trecut colectiv este o parte din peisajul care se contopește cu tăcerea în care trăiesc personajele. Întregul sat este locuit de spirite, dar acestea continuă să-și bântuie propriile povești. Fantomele lui Rulfo sunt manifestări ale vinovăției, remușcărilor și trecutului traumatizant al personajelor, iar Comala este un loc în care nimeni nu poate scăpa de propriile fapte. Pedro Páramo, figura centrală a romanului omonim, este el însuși o fantomă vie, un bărbat care și-a pierdut umanitatea prin actele sale de cruzime și corupție. Trecutul său, la fel ca acțiunile celorlalți locuitori, nu pot fi îngropate sau uitate; ele continuă să bântuie acest spațiu, creând o atmosferă sufocantă în care timpul, viața și moartea își șterg granițele.
În Cocoșul de aur, chiar dacă elementele supranaturale nu sunt atât de evidente ca în Pedro Páramo, fantomele trecutului se manifestă prin traumele și amintirile personajelor. Juan Rulfo explorează vinovăția, pierderea și destinul, iar fantomele devin simboluri ale unor existențe incomplete, fragmentate, ce nu au putut găsi alinare în viață și sunt condamnate să rămână prinse între lumi.
Fragilitatea umană: o trecere spre neant
Deși tăcerea și fantomele par, la prima vedere, elemente întunecate, ele sunt de fapt mijloace prin care autorul ne obligă să ne confruntăm cu propria fragilitate. În fața morții și a uitării, fiecare personaj din acest univers devine o manifestare a disperării și a căutării sensului. Prin tăcere, Juan Rulfo ne vorbește despre inevitabilitatea sfârșitului, despre destinul comun, în timp ce fantomele sunt metafore ale existenței noastre fragmentate. Aceste elemente sunt și un apel la a privi dincolo de suprafața lucrurilor pentru a înțelege că viața este scurtă și oarecum neimportantă. În tăcerea dintre cuvinte și în prezența fantomelor se conturează un adevăr universal: suntem, într-un fel, cu toții fantome ale propriei vieți, care lasă urme efemere într-o lume care va continua să existe fără noi.
Peisajul în sine joacă un rol important în crearea atmosferei. În cărțile lui Rulfo, spațiul rural mexican este arid și sterp, un teren care reflectă inclusiv condiția umană a personajelor. De exemplu, în povestirile din Câmpul în flăcări, natura este adesea descrisă ca un teren pârjolit de soare, unde locuitorii trăiesc la limita subzistenței. Această natură ostilă contribuie la sentimentul de izolare și disperare, tăcerea devenind o consecință a mediului, dar și a vieților destrămate de cruzimea existenței.
Juan Rulfo surprinde nu doar lupta oamenilor cu natura, ci și relația lor intimă cu moartea, iar acest decor auster devine decorul perfect pentru apariția fantomelor, atât în sensul literal, cât și metaforic. Moartea și violența sunt parte integrantă a peisajului, iar oamenii sunt fie împăcați în tăcere cu soarta lor, fie fantome vii care își bântuie propriile vieți și amintiri.
Feminismul și tăcerea femeilor
Un alt aspect important din cărțile lui Juan Rulfo este modul în care tăcerea afectează personajele feminine. Femeile portretizate sunt adesea reduse la tăcere de structuri patriarhale opresive sau de abuzuri violente. În Pedro Páramo, femeile sunt deseori victime ale cruzimii unei societăți care le privește doar ca obiecte de exploatare. În altă povestire, femeia își îneacă vocea și suferința în fața tiraniei domestice, devenind o fantomă a propriei vieți, redusă la tăcere de violența conjugală. Această tăcere simbolizează nu doar suprimarea vocii femeii, ci și pierderea identității într-o lume dominată de puterea masculină. Rulfo explorează consecințele tăcerii impuse, dar și ale rezistenței tăcute, sugerând că deși aceste personaje nu își pot exprima durerea cu voce tare, prezența lor tăcută rămâne o fantomă constantă care bântuie conștiința colectivă a societății.
Juan Rulfo și filosofia absenței
Scriitorul reușește să creeze un spațiu unde absența este mai semnificativă decât prezența și unde poveștile rămân suspendate. Această absență este un semn al destinului, un loc de reflecție asupra modului în care absența poate structura existența. Pentru a înțelege lumea pe care o construiește autorul trebuie să acceptăm paradoxul acestei absențe în prezență: o lume în care ceea ce nu există are mai multă greutate decât ceea ce este. Astfel, tăcerea devine limbajul unei realități incomensurabile, iar fantomele, ca prezență esențială, dau formă tăcerii și ne oferă un indiciu despre propria existență.
Lumea tăcerii și a fantomelor creată de Juan Rulfo nu este doar o explorare literară pentru acea parte a Mexicului rural, ci o meditație profundă asupra condiției umane. Prin cuvinte puține, dar esențiale, autorul ne provoacă să reflectăm asupra a ceea ce rămâne nespus, asupra umbrelor care ne bântuie și a trecutului care continuă să persiste chiar și atunci când încercăm să-l uităm. Aceasta este, poate, cea mai mare provocare a narațiunilor sale: să ne facă să simțim absența ca pe o prezență și să ne conducă într-un spațiu în care medităm asupra propriei noastre existențe, în tăcerea unei lumi bântuite de umbre.
