Săptămâna aceasta am ascultat downtempo și lo-fi, genuri muzicale ce pot fi consumate atât activ, cu atenție, cât și lăsate să se audă ușor pe fundal. Eu le văd ca pe niște energii care se scurg şi se potenţează una pe alta, care se nasc și se pierd una într-alta, la fel cum cred că muzica de ambianță se potrivește perfect cu vremea ploioasă și cu cadența picăturilor de ploaie. Indiferent dacă ai aterizat sau nu pe frecvența acestor genuri muzicale, trebuie să fi auzit de Bonobo. Căci pe el l-am ascultat, de fapt, întreaga săptămână.
Povestea lui Bonobo este una mai puțin obișnuită în muzica contemporană. Nu a apărut brusc pe internet, ca o senzație virală, nu a lovit cu un prim hit și nu a făcut senzație pe TikTok. Bonobo, pe numele său real Simon Green, este un producător, compozitor și DJ britanic. El activează pe scena internațională a muzicii electronice de peste 20 de ani.
Despre acesta se zice că ar fi maestrul muzicii de jazz-house. Dar treaba asta cu jazz-house-ul pare să fie o mască, care nu rezistă la cea mai uşoară scuturare, dar cu un pic de documentare am realizat că Simon Green nu şi-a asumat această încadrare în mod explicit și că pare mai degrabă o etichetă dată de alți oameni.
Röyksopp, Groove Armada, Nicolas Jaar, Boards of Canada sau Thievery Corporation sunt doar câteva nume care fac muzică asemănătoare cu cea a lui Bonobo. De-a lungul carierei sale, britanicul a primit 5 nominalizări la Grammy și a lansat nu mai puțin de 14 albume. Albumul meu preferat este “Fragments“, care a ieșit în 14 ianuarie 2022. Materialul conține 12 piese, iar melodia care se îndreaptă cel mai mult către stilul downtempo este “Tides” și vine ca urmare a colaborării artistului cu poeta și cântăreața Jamila Woods. “Tides” nu se ridică la standardele tehnice contemporane, este o piesă de ambianță care include și vocaluri. Este delicată și senzuală, deopotrivă.
I’m not supposed to feel, I’m not supposed to miss/ How am I supposed to heal? How am I supposed to fit? /A little awkward then, a little oxygen I let you get away, I held the ocean in /We cloud people, we live in gray /If you love me let me float away /We won’t be dry soon (won’t be dry)
Îmi mai place “Otomo” (feat. O’Flynn), despre care webzinul Pitchfork spune așa: “Throughout Fragments, Green finds moderate success in the anthemic Bulgarian choir he deploys on “Otomo.” It’s more than a little cliché, but when the bass drops, you can practically see the heads bobbing in the summer festival crowd. “
Melodia centrală se numește “Rosewood.” Piesa este nostalgică și dansabilă. Are un iz de muzică house și seamănă cumva cu piesa “My Love“ semnată de Route 94. Acest track este tot ce ceea ce le lipsea iubitorilor de muzică house care suspină după vremurile 2010.
Trăind într-o cultură pop în care anumite paradigme (lo-fi, downtempo, trip hop, stoner rock sau scurtmetrajele animate pentru adulți) sunt percepute drept incompatibile cu „brandul de ţară”, îmi e teamă că Bonobo s-ar putea să nu fie foarte ascultat în România.
Acesta rămâne totuși în topul ariei muzicii electronice, cu aerul său imbatabil de classic house, downtempo, acid jazz, lo-fism și experiment. Însă se revendică, programatic, unei maniere aparent mai organice, mai fluide în ceea ce privește conținutul pieselor pe care le lansează în ultima vreme.
