Illness is the night-side of life, a more onerous
citizenship. Everyone who is born holds dual citizenship,
in the kingdom of the well and in the kingdom of the
sick. Although we all prefer to use only the good passport,
sooner or later each of us is obliged, at least for a spell, to
identify ourselves as citizens of the other place.
(Susan Sontag)
E 26 februarie 2021, ora 4:42 pm. Primesc un mesaj în care sunt întrebată dacă pot ajunge în Elk Grove, la aproximativ douăzeci de km de mine, în douăzeci de minute. Deși mi se pare puțin probabil, având în vedere traficul de la acea oră, răspund cu da. Eu și soțul meu ne urcăm în mașină și pornim spre destinație. Verific periodic situația traficului și îi comunic expeditoarei mesajului ora la care Maps estimează că vom ajunge. Când devine evident că nu ne vom încadra în cele douăzeci de minute, îi scriu. Ea mă asigură că nu e nicio problemă, că face tot posibilul să ne aștepte. Din cauza traficului, depășim mult ora stabilită. Parcăm, o sun și aflu că am ajuns prea târziu; cele două doze de vaccin pe care Livia încercase să le păstreze pentru noi au fost administrate altor persoane, care au ajuns mai repede. Îi pare tare rău, simt asta în vocea ei. Își cere scuze de mai multe ori, i se pare că ne-a irosit timpul, deși nu are nicio vină. În fiecare zi la centrele de vaccinare rămân câteva doze în plus, din cauza celor care nu s-au prezentat la programare. Din cauza sau datorită? Odată scoase din frigider, dozele trebuie administrate, altfel s-ar pierde. De aceea, la finalul zilei, voluntarii de la centrul de vaccinare își sună familia și prietenii și începe goana: cei care ajung primii primesc dozele. Ceilalți rămân cu speranța că vor avea noroc în altă zi.
Livia vine și ea în parcare, să ne vadă puțin. Nu ne-am întâlnit de aproape un an, de la începutul lui martie 2020. Toți trei purtăm măști. Ne îmbrățișează pe amândoi și atunci îmi dau seama că e prima persoană – cu excepția soțului meu – care mă îmbrățișează de la declararea pandemiei. Deși nu ne-am dat jos măștile și știu că ea e vaccinată, nu sunt foarte liniștită. O privesc cu atenție. Recunosc ochii mari, albaștri și frumoși care strălucesc deasupra măștii chirurgicale. În rest e destul de schimbată, cu uniforma de culoarea vișinei coapte, la care ea îi zice scrubs și cu noua freză, asymmetrical cut, cu părul foarte scurt, aproape periuță pe partea stângă și mai lung pe partea dreaptă. Îmi atrage atenția ecusonul pe care îl poartă în piept, cu o fotografie în care Livia are părul lung (din perioada în care nu am văzut-o deloc), pe care scrie student LVN și care e încărcat cu abțibilduri – I got my Covid-19 vaccine și I got my coronavirus vaccine –, două carioci Sharpie și un trandafir roz, din plastic, despre care îmi spune că l-a primit de la o colegă. Livia e studentă și se pregătește să devină asistentă medicală. Deși e obosită, stă cu noi aproape o oră. A făcut vaccinuri toată ziua, n-a mâncat nimic, abia a băut puțină apă. O întreb cât e de greu. Nu se plânge, nu-mi spune că e greu, recunoaște doar că e foarte cald în sala unde se administrează vaccinurile, că e un pic neplăcut cu masca și scutul de protecție pe față. Procedura e destul de strictă, trebuie urmați mulți pași și fiecare din voluntari trebuie să-și facă foarte bine treaba. O întreb cum se simte, știind că a primit a doua doză de vaccin cu o zi înainte. Îmi spune că, deși a avut frisoane cu o seară în urmă și că azi a durut-o capul și mâna, iar jumate din zi a avut o stare de rău („Am fost varză!”), nu a vrut să-și ia liber. Când îmi povestește câte persoane a vaccinat și cât de recunoscători erau toți, radiază de bucurie. Ne facem un plan plin de speranță. Vom aștepta cuminți, în zilele de joi și vineri, când Liv lucrează ca voluntară la un centru de vaccinare, să ne anunțe dacă rămân doze, dacă nu se prezintă toți cei programați pentru vaccin și noi ne străduim să ajungem la timp. Deși nu am reușit să ne vaccinăm încă, nu sunt dezamăgită. Parcă pentru prima dată de la începerea pandemiei simt că finalul ei trebuie să fie aproape. Și știu că povestea Liviei trebuie spusă, nu pentru că e unică, ci pentru că eu am avut șansa de a mă afla în preajma ei.
Pe Livia o cunosc din decembrie 2015, când a venit în Sacramento, California, să-și petreacă sărbătorile cu iubitul ei. I-am spus de la început Liv. Când i-am văzut prima dată numele complet scris – Livia Laviță –, pentru că îi lipseau diacriticele, creierul meu a extras esența numelui, pentru a-l potrivi personalității ei: Liv Lavita – Liv la vita – Live la vita! Un fel de slogan compus pe principiul mixed media, doar că aici era vorba de mixed languages.
După câteva luni, în aprilie 2016, Liv a revenit cu mai multe bagaje și fără bilet de întoarcere. Voia să studieze în State, era ceva ce își dorise dintotdeauna. Numai că absolventa Facultății de Psihologie din Cluj-Napoca s-a trezit într-un impas. Sistemul american de învățământ are o structură foarte diferită de sistemul românesc și echivalarea studiilor este adesea un proces anevoios și dezamăgitor. În plus, nu își dorea să profeseze ca psiholog. Ideea de a deveni asistentă medicală a prins glas în timpul unei plimbări prin Capitol Park, cu iubitul ei, Mihai. I-a mărturisit lui Mihai că medicina e domeniul care a atras-o dintotdeauna, dar că nu s-a simțit capabilă să se înhame la un drum atât de lung, iar Mihai a încurajat-o. A urmat un examen de limba engleză, pentru a fi admisă la college, etapa de învățământ superior care urmează după studiile liceale și în care se pun bazele specializării ulterioare, și pe care Liv a urmat-o între ianuarie 2017 și iunie 2020. A studiat o serie de materii menite să o pregătească pentru programele de specializare și, implicit, pentru profesia de asistentă medicală. Foaia ei matricolă e o combinație de cursuri de prespecializare (prerequisites), cum ar fi Introducere în chimie, Nutriție, Anatomie și fiziologie, Microbiologie umană, și de materii exotice, ca Intro to Music: Rock & Roll și Women in US History. Am întrebat-o dacă își mai amintește ceva din aceste cursuri și îmi spune că a păstrat în memorie figura lui Susan B. Anthony, cea care a luptat pentru drepturile femeilor. După mai bine de trei ani de prerequesitites, în august 2020 Liv a fost admisă la programul de specializare numit Licensed Vocational Nursing, prescurtat LVN, la Sacramento City College. Cursul oferă o pregătire teoretică și practică pentru un prim nivel al activității desfășurate de asistenții medicali, sub supravegherea directă a asistenților care au urmat un program mai specializat de pregătire. Absolvenții programului LVN sunt un fel de asistenți entry-level. Foarte concret, asta înseamnă un număr total de 1.530 de ore de pregătire (576 de ore de teorie și 954 de ore de practică clinică). N-am reușit să găsesc o traducere satisfăcătoare pentru acest termen, expresia „asistent medical profesional” mi s-a părut prea generală și nu cred că sistemul medical românesc are un echivalent fidel al termenului, așa că păstrez termenul american de vocational nurse, pentru absolvenții programului LVN.
Pandemia și șansa de a se oferi voluntară în campania de vaccinare desfășurată în America au prins-o pregătindu-se pentru a fi vocational nurse. Colegiul la care studia Liv le-a dat studenților săi oportunitatea de a urma cursuri rapide de familiarizare cu procedura de administrare a fiecărui vaccin aprobat în Statele Unite, cursuri organizate de CDC (Centers for Disease Control and Prevention) și, în urma absolvirii acestor cursuri, de a face voluntariat două sau trei zile pe săptămână la un centru de vaccinare improvizat de farmacii în sălile de sport ale unor instituții de învățământ, sau la centrele numite drive-thru, unde persoanele care aveau dreptul de a beneficia de vaccin, conform reglementărilor Statului California, erau vaccinate fără să se dea jos din mașină. Implicarea farmaciștilor în campania de vaccinare a fost doar una din măsurile luate de noua administrație americană, pentru a impulsiona ritmul vaccinării în toate statele.
Federal Retail Pharmacy Program for COVID-19 Vaccinations reprezintă un exemplu de colaborare între guvernul federal și guvernele statale, care permite unui număr de douăzeci și una de lanțuri de farmacii să ofere vaccinuri împotriva coronavirusului. Măsura nu este singulară; în SUA farmaciștii sunt autorizați să administreze diferite vaccinuri (antigripal, vaccinul împotriva zonei Zoster), la diferite categorii de vârstă, conform legislației statului în care profesează.
Alegerea lui Joe Biden în funcția de președinte al Statelor Unite ale Americii a însemnat, înainte de toate, o schimbare a strategiei de abordare a pandemiei. Administrația Biden-Harris a pus în aplicare un plan format din șapte puncte, menit să pună capăt pandemiei: crearea de condiții care să permită testarea regulată și gratuită a tuturor americanilor; soluționarea definitivă a deficitului de echipament personal de protecție; informații clare privind pandemia, bazate pe dovezi științifice, furnizate populației pentru a-i permite acesteia să facă față situației, precum și asigurarea resurselor materiale necesare pentru școli, firmele mici și familii; un plan eficient și echitabil de distribuire a tratamentelor și vaccinurilor împotriva COVID-19; protejarea persoanelor în vârstă și a celor vulnerabile; restabilirea și fortificarea măsurilor care să preîntâmpine și să atenueze amenințările cu care s-a confruntat America în timpul pandemiei, inclusiv cele venite din partea Chinei; implementarea măsurilor de obligativitate a purtării măștii, în colaborare cu guvernatorii și primarii.
În 12 februarie 2021, Statele Unite au comandat 200 de milioane de doze de vaccinuri Moderna și Pfizer, care urmează să fie livrate până la finalul lunii iulie, ajungându-se astfel la un număr total de doze achiziționate de 600 de milioane, iar în 25 februarie, administrația Biden-Harris anunța că au fost administrate 50 de milioane de doze de vaccin. De asemenea, se anunță deschiderea mai multor centre de vaccinare în toată țara. Mulți dintre cei care administrează vaccinuri în aceste centre sunt voluntari. Ca și Liv.
În 3 martie 2021 vine o veste îmbucurătoare pentru cei care au așteptat, ca și mine, cu sufletul la gură, să ajungă în una din categoriile eligibile pentru vaccinare: administrația Biden anunță că vaccinul va fi disponibil pentru întreaga populație adultă până la finalul lui mai. În 4 martie, Liv a lucrat la un centru drive-thru, unde s-au administrat 1.200 de vaccinuri într-o zi. Am stat în gardă toată ziua, în speranța că cineva nu se va prezenta la vaccin și se vor găsi două doze pentru mine și soțul meu. Nu a fost cazul.
10 martie 2021: Mai mult de 91 de milioane de americani au primit prima doză de vaccin, iar populația imunizată este de 32 de milioane.
11 martie 2021: La un an de la declararea pandemiei, într-o zi de joi, devenită acum una din cele mai importante zile ale săptămânii, așteptăm o veste bună de la Liv. Mi-ar plăcea să primesc prima doză de vaccin azi, ar fi fost un final frumos pentru portretul pe care mi-am propus să i-l fac Liviei și mi-aș dori ca ea să fie cea care îmi administrează vaccinul. Realitatea e însă alta. La 12:52 pm a venit mesajul ei: „No vaccines left.”
În aceeași zi, în cadrul conferinței de presă, președintele Biden recomandă guvernelor tuturor statelor să ia măsurile necesare, astfel încât toate persoanele adulte să aibă acces la vaccin până la 1 mai. Administrația Biden va dubla numărul farmaciilor care participă la programele federale de vaccinare. Președintele consideră că, dacă americanii respectă măsurile de prevenire a răspândirii virusului (distanțarea socială și purtarea măștilor), 4 iulie ar putea coincide cu revenirea la un stil de viață mai apropiat de cel antepandemic.
15 martie 2021: Primesc un mesaj de la Liv, cu poza unui e-mail îmbucurător: Congratulations! You have been selected for entrance into the Sierra College Registered Nursing Program for the Fall 2021 semester. We look forward to having you in our program! Nu sunt sigură că am înțeles exact, iar Liv îmi confirmă că e vorba de admiterea la colegiul de asistente medicale, ceea ce aici se cheamă registered nurse (RN) și care e mai complex decât ceea ce studiază ea acum, licensed vocational nurse, despre care ea zice că e o treaptă mai jos. O întreb ce specializare va alege, îmi spune că se gândește la oncologie de ceva vreme. Știm amândouă de ce. Acum doi ani am pierdut un prieten drag, care a murit de cancer.
Când vorbim despre admiterea ei în programul de RN, îmi spune că e un pic melancolică, îi pare rău după colegii de la programul de LVN. Discutăm de planurile de viitor. După programul de RN, ar urma cel pentru nurse practitioner (un fel de asistent medical cu studii superioare de lungă durată), ceea ce presupune frecventarea unui program de studii masterale sau doctorale. „Nu m-ar deranja.” îmi spune Liv și îmi explică cum asta ar fi o variantă foarte bună în momentul în care ar avea copii. În plus, nu se vede lucrând toată viața în gărzi de douăsprezece ore, în spital. Însă nu vrea nici o slujbă în care să stea cu orele în fața computerului, vrea să dobândească experiență clinică. „Mi-e super groază … Îmi tremură cracii când mă gândesc că încep în toamnă și cum o să fie, cu alți colegi și alți profi și vai, câte examene și dacă nu fac față? Toate gândurile le am, sinceră să fiu.” O întreb de ce s-a oferit voluntară la centrul de vaccinare, știind că timpul liber nu e ceva ce-i prisosește. „Am vrut să dau injecții?”, îmi răspunde Liv râzând. „Da, și asta, dar trebuie să mai fie ceva”, insist eu. „Că am vrut să cresc mare și să fiu asistentă, cea mai bună asistentă din America?”, glumește din nou. Apoi se gândește o secundă și îmi spune, serios de data asta, că pentru ea e „super fun”. De fapt e foarte curioasă de nursing. Și, dacă mă gândesc mai bine, îmi dau seama că motorul ei e curiozitatea. Îi place să știe tot, să înțeleagă tot, niciun detaliu nu e prea scabros pentru ea. Ca să fac față poveștilor ei despre boli și pacienți și despre alte detalii medicale pe care le citește, ne-am stabilit o limită pe care Liv încearcă să nu o depășească, deși sunt momente în care împinge ușor discuția înspre zone care pe mine mă crispează. Atunci îmi vede expresia feței și se oprește: e prea mult pentru mine. Și mai există un motiv pentru care Liv face ceea ce face, unul mai sobru, mai grav, despre care nu ne place să vorbim prea mult și care e rezumat în motto-ul care deschide acest text și pe care mi l-a trimis la un moment dat Liv, probabil sătulă de forările mele: De ce?, De ce?, De ce?
Când îmi povestește despre zilele ei la centrele de vaccinare, sunt foarte curioasă care sunt reacțiile norocoșilor care au primit deja vaccinul și o chestionez în fiecare săptămână pe Liv: „Ce îți spuneau?”, „Cum reacționau?”, „Cât de recunoscători erau?”, „Care sunt cele mai neplăcute momente?” Liv îmi povestește de o doamnă care a intrat în centrul de vaccinare spunând pe un ton înțepat „I don’t want any student nurse to vaccinate me.” Și au lăsat-o în pace. Dar mult mai multe sunt întâmplările frumoase și momentele în care Liv se simte utilă. Îmi povestește de highlight-ul unei zile de voluntariat: o doamnă în vârstă care tremura, îi era frică de injecții și lucrul acesta era foarte evident. Liv și-a tras un scaun lângă ea și au început să povestească. Despre curtea din spatele casei, despre păsările colibri și despre siropul pe care doamna îl pune într-un vas special, pentru a atrage păsările … În acest timp, colega Liviei, Veronica i-a administrat injecția, fără ca pacienta să simtă ceva.
Tot în 15 martie Casa Albă anunță că va cheltui 1,5 miliarde de dolari pentru desfășurarea unei campanii la TV, radio și pe platformele digitale, menită să crească încrederea populației în eficiența vaccinurilor.
19 martie 2021: La ora 3:36 pm, vine mesajul de la Liv: „Nicio doză rămasă :(” În SUA au fost administrate 100 de milioane de doze sau „shots in people’s arms”, care a devenit una din expresiile cele mai des auzite cu referire la vaccin. În cadrul conferinței de presă din ziua precedentă, președintele Biden a povestit despre vizita virtuală pe care el și vicepreședinta Harris au făcut-o la un centru de vaccinare din Arizona, ocazie cu care una din asistente i-a spus că fiecare doză de vaccin pe care o administrează e o doză de speranță – “A dose of hope”.
3 aprilie 2021: La ora 6:03 pm primesc trei poze de la Liv, în care o recunosc pe ea administrându-i prima doză de vaccin lui Mihai, logodnicul ei, la un centru de vaccinare drive-thru. Mihai e în camioneta lui roșie, cu masca pe față, cu mâna stângă pregătită pentru a primi vaccinul, cu telefonul în mâna dreaptă, chinuindu-se să facă poze. Așa l-am rugat eu. Am insistat. Liv e îmbrăcată în uniforma ei, cu masca chirurgicală pe față – între timp s-a renunțat la purtarea scuturilor de protecție –, cu mănuși albastre. Din poziția din care e făcută poza, mi-e greu să îi văd trăsăturile feței, dar îi zăresc ecusonul și recunosc trandafirul roz. E ea!
6 aprilie 2021: Liv vine în vizită la mine. E prima vizită pe care mi-o face după … De fapt, nu mai știu după câte luni. Stăm pe terasă și povestim de la distanță. Mă simt mai în siguranță așa și știu că și ea simte la fel. Înainte să vină îmi scrie un mesaj: „Sunt în scrubs… nu vreau să ai emoții”, apoi „Am notes.”
După ce se așază pe scaunul pe care i-l ofer pe terasă, își scoate din buzunarul uniformei un carnețel. Și-a notat cuminte, așa cum am rugat-o, toate informațiile ce i s-a părut că mi-ar putea fi de folos. Recapitulăm evenimentele de săptămâna trecută. Vineri a lucrat la o clinică drive-thru, a administrat vaccinuri, dar s-a ocupat și de partea administrativă (verificarea documentelor, completarea formularelor). O întreb unde i-a plăcut mai mult. Să facă vaccinuri, evident, deși asta înseamnă să stai mai mult în soare. A vaccinat în principal persoane peste 60 de ani, dar îmi spune că de-abia așteaptă să înceapă să vaccineze adolescenți, după 15 mai. Ca de obicei, eu sunt interesată de reacția oamenilor și de ce spun ei înainte sau după ce primesc vaccinul. Liv râde. I-am pus de atâtea ori întrebarea asta, încât a început să-și noteze reacțiile inedite. Un pacient i-a strigat „Make me a free man!” înainte de a-și primi doza, o pacientă a vrut să le dea un gift card, pe care ei nu l-au acceptat. O altă pacientă i-a mărturisit că de-abia așteaptă să meargă la coafor, câțiva au fost sceptici cu privire la mersul în vacanță cu avionul, și foarte mulți s-au declarat recunoscători că își vor putea vedea familiile în curând. A surprins-o un pacient care i-a spus „Mulțumesc!” cu un accent destul de bun, după ce a aflat că e din România. „Te întreabă mulți de unde ești?” „Da”, recunoaște Liv. „Te deranjează?” „Nu, ignor întrebarea.” râde Liv și îmi mărturisește că a depășit complexul străinului pe care l-a avut la început în America, deși uneori se mai întâmplă lucruri care o fac să se simtă prost. Îmi povestește că o pacientă, care era profesoară a auzit-o întrebând un alt pacient „Which arm would you prefer me to use?” și a corectat-o: „You mean which shoulder?” Liv s-a gândit că replica ei ar fi trebuit să fie ceva de genul „Actually, which deltoid?”, dar nu a zis nimic. Sunt supărări scurte, care nu merită luate în serios, mai ales când aude exclamații de genul „You are heroes!”, „Thank you for being here!” Cred că încep să prind ideea, mulțumirea oamenilor, exprimată prin cuvinte, prin zâmbetele citite în ochi, intuite pe sub mască sunt cea mai frumoasă parte a experienței, chiar dacă nu e nimic spectaculos în asta. Când mi-a venit ideea scrierii acestui text, m-am gândit că voi dedica o mare parte reacțiilor oamenilor, că voi cataloga frumos replicile pe care le spun aceștia după ce își primesc doza salvatoare și că le voi grupa apoi pe categorii. Acum îmi dau seama că acest demers contabilicesc nu ar fi avut nicio relevanță, reacțiile individuale se contopesc într-o mare masă de recunoștință care ia aceeași formă.
Sâmbătă a lucrat în Natomas, o suburbie din Sacramento, de la 8 dimineața la 5 după-masa, împreună cu paisprezece asistente. S-a lucrat în două schimburi, și-au putut lua pauze, au primit apă, cafea și mâncare mexicană. În comparație cu alte zile, în care a lucrat în alte centre, fără pauze și fără să primească nimic, situația de sâmbătă a părut un lux. Vreau să știu mai multe despre cum se desfășoară tot procesul într-un centru de vaccinare drive-thru, intuind că e nevoie de multă organizare și de câteva minți limpezi pentru a reduce riscul erorilor. Cuvântul cheie e „sincronizarea”. Pe foaia cu instrucțiuni, „Synchronization” e urmat de trei semne de exclamare. Liv îmi explică că există opt benzi pe care intră mașinile, iar aceeași persoană administrează vaccinurile la toate mașinile aflate în linie paralelă, pe fiecare din cele opt benzi. Cineva cu megafon numără până la trei, apoi toate asistentele dau vaccinul persoanelor din mașina oprită pe prima bandă și trec pe banda următoare, la mașină parcată în paralel. Când fiecare din ele termină cu mașina de pe ultima bandă, vine un nou set de mașini. Mașinile au un abțibild care indică numărul de persoane care trebuie vaccinate. Nu sunt ignorate nici măsurile de siguranță: motorul mașinii trebuie să fie oprit, geamurile lăsate în jos, centurile de siguranță dezactivate, iar ușile deblocate. Într-adevăr, e nevoie de o disciplină draconică. Există o evidență strictă a dozelor, tot timpul se fac verificări, se numără seringile care au rămas în coș. În timpul pauzelor, coșurile cu seringi nu rămân nesupravegheate, ci trebuie predate altcuiva.
La data de 18 aprilie 2021 jumătate din persoanele adulte din Statele Unite au primit cel puțin o doză de vaccin, iar din 19 aprilie toți adulții din toate statele sunt eligibili pentru vaccinul anti-COVID.
24 aprilie 2021: Mihai, logodnicul Liviei merge la clinica de vaccinare drive-thru, pentru a doua doză și îmi trimite un filmuleț. Liv, îmbrăcată în uniforma ei vișinie, cu mască și mănuși albastre îi spune lui Mihai „Relax your arm! Relax your arm!” Mihai are o ezitare, încearcă să așeze telefonul în așa fel încât să filmeze cât mai bine momentul și îi spune Liviei „Stai! Stai! Stai!”, cu brațul ridicat. Replica lui Liv vine ferm „Dude, nu pot sta cu acul afară. Relax! Relax! Las-o jos! Lasă mâna jos!” Îmi dau seama cât e de concentrată și cum reușește să ignore complet tot ce se petrece în jurul ei și nu are legătură cu vaccinul.
28 aprilie 2021: Liv învață pentru examenul clinic final. Îmi trimite o poză cu „Davis’s Drug Guide for Nurses” și un bol cu trei soiuri de înghețată. Înghețata e medicamentul ei, așa combate ea stresul.
Examenul e o simulare desfășurată într-un laborator. Studenții primesc anamneza unui pacient cu o săptămână înainte, iar la examen trebuie să știe tot despre caz și pacient, o păpușă gonflabilă. La simulare participă mai mulți studenți, „nu știi ce se poate întâmpla, de multe ori ești prins cu garda jos”, zice Liv. De exemplu, pot fi întrebați care sunt efectele secundare ale unui medicament. Trebuie să pună în practică cunoștințele din primele două semestre. O profesoară care stă în control room și care vorbește de acolo la microfon, imită vocea pacientului. Săptămâna viitoare o să aibă o naștere. Fără medic ginecolog. Liv îmi prezintă pe scurt cazul: pacienta însărcinată are 40 de ani și nu știe ce complicații pot apărea la naștere. Eu o rog să salveze pacienta, Liv îmi spune că speră să îi salveze pe amândoi.
29 aprilie 2021: Jumătate din statele Americii au înregistrat o scădere semnificativă a numărului de cazuri din ultimele două săptămâni.
5 mai 2021: E ziua examenului final al Liviei. La ora 10:30 am primesc un mesaj: „We saved everyone.” Asta înseamnă și mama, și copilul. Mă bucur. Într-o zi, nu peste mult timp, cei salvați vor fi oameni în carne și oase. Seara, la ora 6:34 pm, Liv îmi trimite o poză cu cinci cutii cu înghețată. E ora recompensei.
9 mai 2021: E prima ieșire la o terasă cu Liv și Mihai. Suntem imunizați toți patru și ne bucurăm de întâlnire. Nu ne-am mai văzut în formula asta de dinainte de pandemie. Stăm pe terasă, unde măștile nu mai sunt obligatorii; dacă ne uităm bine unii în ochii altora și ignorăm faptul că, atunci când ne vom ridica de pe băncuțele incomode, va trebui să ne punem din nou măștile, ne simțim aproape „normal”. Ca și când pandemia n-ar fi fost. Liv are cadouri pentru noi. Măști cu inscripția „Got my Fauci ouchie!” și abțibilduri cu „I got my COVID vaccine!” Avem atâtea să ne spunem, încât vorbim unii peste alții. La un moment dat, improvizăm din gelul dezinfectant care a devenit nelipsit de pe masă, un fel de talking stick. Poate vorbi doar cine l-a atins. La despărțire ne îmbrățișăm fără mască.
11 mai 2021: E 10:16 pm și primesc un mesaj de la Liv: „Musai să mă laud … apparently we vaccinated more than 25,000 people and we have 700 hours of volunteer work.” Adică ea și cei patru colegi ai ei, plus încă doi-trei colegi care veneau ocazional. Sunt mai hotărâtă ca oricând că trebuie să scriu despre experiența ei, deși mă tem înainte să încep că nu voi găsi cuvintele potrivite. Îi tot spun experiență, deși pentru Liv și colegii ei a fost multă muncă și timp rupt din puținul timp liber pe care îl drămuiau cu zgârcenie. Printre altele, Liv îmi scrie că a „avut orientation la Sierra”. Asta înseamnă că a fost la o prezentare în campusul universitar unde, din august, va începe cursurile pentru programul de registered nurse și unde află că va face practică la secția de maternitate, la urgențe, la închisoare, la psihiatrie, la terapie intensivă, în gărzi de dimineața și după-masa. Adică vor fi pregătiți pentru toate situațiile.
6 iunie 2021: E duminică seara și ne întâlnim cu Liv și Mihai la o terasă. Observ că Liv e bronzată în forma de V în zona decolteului. „V de la victorie?” mă gândesc eu, fără să dau glas gândului-clișeu. Când o întreb dacă acest lucru s-a întâmplat în zilele în care a fost voluntară la o clinică mobilă de vaccinare, Liv îmi confirmă cu un zâmbet mare pe buze.
Recitind mesajele schimbate cu Liv din februarie până acum, constat că povestim des și în romgleză despre plantele din curtea ei, de pe terasa mea, despre Benson, câinele ei, despre înghețată și despre cărți. Dar și mai mult despre pandemie și despre vaccin. Și despre luminița de la capătul tunelului, căreia nu-i spunem pe nume.
Mi-ar fi plăcut ca Liv să îmi administreze vaccinul. Ar fi fost o amintire frumoasă, pe care am fi rememorat-o mulți ani de-acum înainte și ar fi fost un final reușit pentru portretul meu. Dar planurile nu ne-au ieșit. Eu și soțul meu ne-am vaccinat la o altă farmacie, pe a cărei listă de așteptare ne-am înscris în luna martie.
După câteva luni de la întâlnirea din februarie, când revăd ecusonul Liviei, constat că s-a mai îmbogățit cu trei abțibilduri: Unul are în mijloc o caricatură a doctorului Fauci, iar de jur împrejur scrie „GOT MY FAUCI OUCHIE!” Îl recunosc, am și eu unul, primit de la Liv. Al doilea are caricatura unui bărbat care își încordează mușchii: „#SLEEVEUP TO FIGHT COVID-19”. Preferatul meu e abțibildul de pe verso-ul ecusonului, despre care mă gândesc că merita un loc mai de cinste: e cel mai mare dintre ele, are o figură umană stilizată, cu corpul format dintr-o cruce albastră, în spatele căreia flutură o mantie vișinie. Mâna stângă a omulețului stilizat e întinsă în față, arătând parcă spre un viitor mai optimist. Sau poate că, de fapt, ideea asta mi-e sugerată de mesajul abțibildului: „Covid Warrior”. Încep să mă gândesc la semnificația cuvintelor acestea mari pe care nu le-am folosit atâția ani: luptă, sacrificiu, eroi. Sunt cuvinte grele care pentru mine au un sens pervertit. Le-am învățat într-un alt context istoric și încă mi-e greu să le dau o altă definiție. Mă gândesc la pacientul care le-a spus voluntarilor de la centrul de vaccinare că sunt eroi și îmi dau seama că până nu de mult nu aș fi folosit cuvântul „erou” într-o astfel de situație. Pentru că am învățat la școală că eroii, dacă sunt eroi pe bune, sunt neînfricați, acele ființe intangibile pe care nu le întâlnești la tot pasul. Caut pe dexonline semnificația cuvântului „erou” și găsesc multe explicații. Găsesc și sintagma „eroi neînfricați”. Majoritatea definițiilor nu se potrivesc parcă vremurilor în care trăim, dar cu câteva, mai de la coada listei, simt că pot să rezonez: erou = persoană care poate fi luată ca model, erou = obiect al admirației cuiva. Caut și în Merriam-Webster și găsesc hero = a person who is admired for great or brave acts or fine qualities. Ca de obicei, la americani lucrurile sunt simplificate. Și o recunosc pe Liv în definiție.
Mi-a fost greu să închei povestea Liviei pentru că ea nu se termină aici. În 2 august 2021, Liv a început cursurile de registered nurse la Sierra College și experiența ei la noua școală mi se pare la fel de demnă de povestit, dar mă opresc când observ o coincidență în istoria mare: În 2 august 2021, în SUA a fost atins procentul de 70% de persoane adulte care au primit cel puțin o doză de vaccin. Numele Liviei e mai mult decât un slogan: Live la vita!
Text publicat în varianta electronică și cea tipărită a Revistei Golan, nr. 2, ediția de iarnă 2021-2022.
