Lipsa şi singurătatea, un şarpe ce-şi mănâncă propria coadă

Mă plâng de când eram mică. Cred că la ecografii, înainte să mă nasc, în loc de sunetul inimii mele bătând se auzeau înjurături şi văicăreli. Am făcut-o şi când a venit pandemia în martie 2020, când am schimbat chiria, m-am îndrăgostit şi făceam cursurile online. Absolvirea a fost cel mai ruşinos lucru care mi s-a întâmplat vreodată — şi nici nu am fost acolo fizic. M-am plâns când am plecat din Timişoara înapoi la Beiuş, lăsând în urmă o viaţă completă de om (adică prieteni, iubită, apartament, paté desfăcut, aer condiţionat stricat, loc de muncă etc.). M-am plâns când am aflat că nu pot pleca în Austria la studii, când am fost la mare singură după o despărțire, când m-am întors în Timişoara să fac masterul — e o listă lungă, ați prins ideea. 

Am abandonat oameni, visuri, locuri în care m-am regăsit cu adevărat, liste lungi care supără cititorii pentru că nu ajung naibii la subiect, gândaci morţi în holuri. În februarie 2022, când Rusia a făcut un triplu axel şi a aterizat cu patinele ţintă în Ucraina, am auzit pentru prima dată Drink Before the War, de Sinéad O’Connor. Brusc, covidul şi-a pierdut valoarea distructivă, iar mama rusie s-a fofilat într-o pestă crudă fără leac.

Colaj foto: Denisa Ștefan

Nu sunt geniu în politică sau economie. Newsletterele nu suprimă suferinţa popoarelor, dar nici nu oferă soluţii. Nu am nevoie de zece surse să ştiu că aproape de România se moare. Într-una dintre cele patru zile în care am făcut voluntariat, mi s-a povestit (prin translator) cum la graniţa ucraineană soldaţii trag inclusiv prin copii pentru a nu lăsa cetăţenii să iasă din ţară. Mama care mi-a povestit asta a primit un pont cum că ar începe războiul cu două zile înainte să fie oficial, aşa că a venit în România cu familia: ea, soţul și trei copii. Şi-au abandonat casa, familia, vieţile şi ţara şi-au venit aici. 

Abandonul a fost inventat de către oameni. Zic că abandonul a fost inventat de către oameni pentru că am face orice să rămânem în viaţă. Azi, respiratul în sine înseamnă revoltă.

Ben Santer, un jurnalist american, zice într-un articol publicat în 2020 că avem nevoie de fericire în vieţile noastre mai ales acum. Articolul său a fost publicat în timpul pandemiei şi vorbeşte despre lipsa contactului interuman, despre reitinerarea în timp de carantină şi greşelile comise de guvernul american în lupta contra Covid-19. Dar esenţa articolului său rămâne valabilă: avem nevoie de fericire. Ba mai mult: avem nevoie de artă, de siguranţă, odihnă şi linişte. La câteva sute de kilometri de România se moare, iar moartea nu înseamnă odihnă. Cred că în ultimii ani omenirea a pierdut fărâma de speranţă rămasă, şi aia deja precară. Filmul Help (2021), cu Jodie Comer, un film despre Covid-19 (filmat în timpul pandemiei) urmăreşte alegerile unei infirmiere care lucrează la un centru de îngrijire a oamenilor cu Alzheimer. Pandemia, deşi pusă pe planul doi acum, ne-a forţat să abandonăm atingerea, apropierea. Războiul ni le-a dat înapoi în cel mai laş mod posibil.

Am stat în casă atât de mult timp, încât am uitat complet cum să mă comport în situaţii sociale. Momentele dinainte de pandemie în care tânjeam după atingere puteau fi uşor combătute cu ieşitul în oraş, prin baruri sau parcuri, cu prieteni sau străini care deveneau apoi cunoştinţe. Ei, am pierdut asta în ultimii ani. Acum, când singurătatea loveşte, tot ce pot să fac e să mă ascund sub pătura mea gri şi să aştept să treacă. Cred că oricine a simţit singurătatea ştie că adesea vine mână-n mână cu furia şi chiar cu agresivitatea. E un sistem codependent care se autosusține: eşti singur — te enervezi că eşti singur — te enervezi că te enervezi şi aşa mai departe. Singurătatea e un Ouroboros.

Când Ungaria a închis temporar graniţa cu România pe motivul paşaportului electronic, aflasem înainte să se dea la ştiri. Unii refugiaţi au sunat şi ne-au cerut ajutorul. În noaptea aia, după ce au deschis, până la urmă, graniţele, am primit apeluri de la voluntari aflaţi la cele două puncte de trecere apropiate de Oradea. E jale aici, mi-a zis o doamnă al cărui nume nici nu-l cunosc. Nu ştiu ce să facă, unde să meargă şi le e frig, a mai zis. Trimisesem maşini pline cu ajutoare (fructe, mâncare neperisabilă, apă, produse de igienă) la vamă, dar nu a fost de ajuns. Degeaba îi întinzi unui străin o sticlă de apă dacă nu are încredere în tine. Pentru că asta este realitatea: războiul fură încrederea. Cine-i cine, mai ales într-o ţară străină, a cărei limbi nici n-o cunoşti? Am întâlnit profesori universitari ucraineni ajunşi în gara Oradiei. Am încercat să vorbim cu ei, să le oferim alimente, dar au refuzat. Cu fiecare „nu” rostit se îndepărtau de mine şi translator. În câteva geamantane îşi împachetaseră cunoștințele, hainele şi anii petrecuţi la catedră. Frica îi paralizase. Încrederea o abandonaseră. Aşa că i-am lăsat în pace. Ce altceva era de făcut? Câteva ore mai târziu, pe la 3-4 dimineaţa, i-am văzut urcându-se în trenul spre Budapesta. 

Nu e o noutate faptul că am pierdut. Lipsurile fizice continuă să se intensifice, să se răspândească. Lipsurile interioare poate vor fi cândva vindecate, dar drumul spre regăsirea siguranţei este unul plin de sârmă ghimpată şi mine ascunse. Am uitat cum să avem încredere până şi în noi înşine. Când am avut covid (după ce mi-am făcut a treia doză de vaccin), a trebuit să stau închisă în casă două săptămâni, să lucrez, să-mi monitorizez nivelul de oxigen şi temperatura zilnic, să exagerez cu gândurile anxioase, gândurile despre moarte, viaţă, toate alea şi să mă plâng. Dar, uite: deşi ţipam la ea când o făcea, maică-mea tot intra în apartament (cu mască) să-mi spele vasele şi să-mi pună în frigider mâncarea adusă. Când pleca, mă îmbrăţişa, iar eu mă zbăteam în braţele ei. Oare a înţeles? Apoi am răcit şi am făcut amigdalită. Faci un pic de fast forward şi afli că mi-am spart şi capul. Pentru mine, abandon înseamnă să-mi pierd acasă-ul. Şi da, am pierdut. Am pierdut oameni pe care încă-i iubesc, am pierdut conexiuni care nu vor mai putea fi niciodată reanimate, gânduri febrile despre cine credeam că sunt şi idei care, poate dacă ar fi fost duse până la capăt, ar fi schimbat traiectoria vieţii mele. 

Dar după atâtea pierderi şi lipsuri, întrebarea este: cu ce am rămas? Doliul a devenit în sine autoritate —, tradiţia călătorului întâmpinat cu masa pusă este acum un mit. Eu încă mă plâng şi pare că timpul refuză cu îndârjire să ne ofere o clipă de respiro. Oriunde te uiţi doare. Dar poate că există totuşi o şansă. Ce am pierdut în ultimii ani se regăseşte în amintiri. Ce continuăm să pierdem va ajunge tot acolo. Iar ce rămâne — cu toate că nu e tocmai vizibil când ducem atât de multe lupte — suntem noi. Tu acolo, eu aici. Şmecheria e să continuăm apărarea lucrurilor care ne fac fericiţi. Am o vorbă care de obicei se aplica în viaţa obişnuită: dacă te plângi de ceva, ţi se oferă. Te plângi că ţi-e sete — ţi se oferă un pahar cu apă. Te plângi că nu vine trenul — aprinzi o ţigară şi a ajuns în gară. Dacă strigi destul de tare, s-ar putea să te ajute cineva. Iar dacă nu te aude nimeni, poţi să umpli tu paharul ăla nenorocit cu apă.


Text publicat în varianta electronică și cea tipărită a Revistei Golan #4, ediția de vară 2022.

mm
Denisa Stefan
Denisa Ştefan a terminat Facultatea de Litere în cadrul Universităţii de Vest din Timişoara. E scriitoare și a publicat volumul de poezie „şi plath dansa prin bucătărie” la Casa de Pariuri Literare (aprilie 2021). Scrie atât poezie, cât şi proză, e axată pe research – a participat la simpozioane găzduite de UVT şi de Universitatea din Graz. A publicat online texte, a ţinut lecturi atât online, cât şi face to face; a făcut parte din CLS (Cercul Literar Studenţesc), organizat de Daniel Vighi şi Ana Puşcaşu.

Ultimele articole

Related articles

Leave a reply

Introdu comentariul tău
Introdu numele aici