Disney continuă seria remake-urilor live-action cu Lilo & Stitch (2025), o reinterpretare vizual-realistă a filmului animat din 2002. Deși noua versiune păstrează inima narativă a poveștii, mai exact legătura dintre o fetiță nonconformistă și un experiment genetic fugar care învață să iubească, filmul pare că a rămas între intenția de a fi fidel originalului și presiunea de a-l recontextualiza din punct de vedere estetic astfel încât să fie pe placul unei generații crescute cu imageria generată de computer și hiperrealism.
Una dintre cele mai mari reușite ale filmului este faptul că nu pierde complet firul emoțional care a făcut din Lilo & Stitch un film atipic din lista filmelor realizate de Disney. Relația dintre Lilo și Nani, surorile forțate de destin să își refacă familia, este redată cu o căldură autentică, mai ales datorită interpretării actriței principale. Lilo nu este idealizată: rămâne o fetiță furioasă, singuratică, neînțeleasă, poate este chiar mai clar conturată decât fusese înainte. Filmul păstrează și teme filosofice importante, mai ales în ceea ce privește alteritatea. Stitch, în ciuda aspectului său îmblânzit digital, este în continuare o oglindă a anxietăților noastre față de ceea ce nu înțelegem. El e „celălalt”, inițial un monstru, apoi devine membru al familiei, iar călătoria lui se transformă într-o parabolă despre potențialul uman care există dincolo de formă.
Efectele CGI însă, de care mă tot plâng de câteva filme încoace, sunt cât se poate de reci, iar tensiunea emțională cu care mă obișnuisem este din nou diluată, strecurată printre replici de un umor complet lipsit de spontaneitate. Dacă filmul animat reușise să surprindă chiar și prin imperfecțiunile sale vizuale și prin desenul expresiv, versiunea asta, din 2025, mi se pare din nou „corectă” într-un sens negativ și astfel plictisitoare. Stitch este animat impecabil, dar pierde enorm din expresivitate fix din cauza acestor detalii duse la perfecțiune grafică, precum blana detaliată și ochii, elemente care nu compensează absența microgesturilor din desenul animat, aspecte care îi ofereau înainte mai multă personalitate.
Hawaii nu mai este nici el un spațiu însorit și a pierdut și din acel aspect poetic pe care îl avea. Peisajele naturale sunt superbe, dar tonurile parcă prea sunt trecute prin filtre, iar compozițiile par eyecandy mai mult pentru trailer decât pentru acea profunzime narativă pe care o căutam. Ceea ce în 2002 părea viu și texturat, în 2025 e esteticizat până la înstrăinare.
La nivel de narațiune, filmul respectă firul narativ original, dar suferă puțin tocmai din cauza acestei fidelități față de scenariul original. Drept urmare, scenele de acțiune sunt extinse, dar nu adaugă emoție, iar replicile par scrise strict pentru o falsă viralitate. Se simte exact acea tensiune pe care o menționez în ultima vreme referitor la nostalgia așteptată și corectitudinea oferită de un algoritm care urmărește să creeze un film așa cum „trebuie” să fie acum.
Până una, alta, Lilo & Stitch (2025) păstrează una dintre cele mai emoționante întrebări ale filmului original: Ce înseamnă familia atunci când lumea te respinge? „Ohana înseamnă familie, iar familia înseamnă că nimeni nu este lăsat în urmă sau uitat” rămâne motto-ul filmului, dar în 2025 el capătă o nuanță mai sumbră: este familia o alegere sau o construcție în care proiectăm propriile traume? (Oh, trauma, acest leitmotiv al tuturor producțiilor din ultimii ani!) Stitch este în această versiune o metaforă pentru copilul interior rănit, pentru ființa care se ascunde sub agresivitate de frica abandonului. Relația sa cu Lilo e în continuare despre vindecare reciprocă, dar și despre fragilitatea acestor legături în fața normelor sociale care continuă să definească ce înseamnă de fapt a fi „normal”.
Oricum, Lilo & Stitch (2025) nu e un eșec, dar nici nu egalează sinceritatea versiunii din 2002. Este un film care arată bine din punct de vedere vizual, care are și doza de reflecție necesară pentru stratul sensibil al narațiunii, dar se pierde prea mult în această nouă formă digitală. Este o poveste despre iubire, apartenență și spațiul pe care ni-l facem unii altora, dar spusă folosind limbajul filtrelor și al pixelilor mai mult decât vocea inimii și a imaginației. Cu un rating actual de 3.5/5, filmul e recomandat de spectactori mai degrabă în ideea necesității de a trăi nostalgia și emoția originalului. Eu nu am reușit încă să mă adaptez la noile imagini și trucuri tehnologizate, însă am simțit măcar amintirea originalului, dincolo de a mă aștepta la cine știe ce nouă descoperire cinematografică.
