Ca și plimbarea de seară sau dimineață, în librărie unii dintre noi își fac plimbarea săptămânală, creează noi legături și sunt la zi cu noutățile, pot să-și întâlnească scriitorii preferați sau sta la o șuetă literară cu librarii. Plimbatul printre rafturi readuce în minte anumite lucruri pe care le credeam uitate, un autor care ne-a plăcut și pe care nu l-am mai citit demult, cărți care ne-au marcat o anumită perioadă a vieții. Stând în librărie în preajma lor, suntem tentați să le cumpărăm din nou, dacă nu le mai avem, sau să le oferim cadou celor care știm că le-ar plăcea și cu care ne întâlnim curând.
Posibilitățile pe care ți le oferă cărțile sunt aproape infinite. Legătura solitară dintre un cititor și cărțile sale se diseminează în diverse alte legături: cu prietenii pe care îi obligăm să citească acele cărți care ne plac, cu librarii (cei câțiva care au mai supraviețuit în această epocă a supermarketului), care ne sugerează titluri noi, cu străinii pentru care am putea alcătui o antologie. Pe măsură ce citim și recitim de-a lungul anilor, aceste activități se multiplică și se reflectă în ele. Cărțile se bucură de această formă modestă de nemurire. (Alberto Manguel, Un cititor în pădurea din oglindă, Editura Nemira, București)
Am început un proiect care se va desfășura în mai multe acte, iar primul dintre ele este o călătorie alături de câțiva librari pasionați, care au împărtășit motivele dorinței lor de a rămâne conectați la spațiile care găzduiesc cărțile în format fizic, cele pe care unii dintre noi le iubesc necondiționat de când se știu.
Diana Mihuța, Chișinău
În ce librărie lucrezi și de când? Cum ai ajuns să lucrezi într-un astfel de loc?
Lucrez în Cărturești Mall Chișinău de 4 ani. O prietenă mi-a trimis linkul la anunțul de job și m-a întrebat dacă știu pe cineva care și-ar dori să fie librar. Eram într-o perioadă de oboseală maximă după un job de reporter pentru un portal social și-mi doream ceva cu rutine fixe. După două interviuri, dintre care unul de două ore cu Ciprian Hordilă, am primit jobul, că eram clar pe aceeași energie și abordări.
Ce te-a făcut să rămâi?
Promisiunea că în Cărturești poți fi orice vrei, dacă-ți dorești suficient de mult și depui eforturi să fii vizibil în direcția dorită. Programul de ture care-mi lasă libere două zile, doar ale mele. Îmi plac mult interacțiunile cu oamenii, dar iubesc la fel de mult timpul în care sunt doar cu mine. Carolina ca librar-șef. Îmi place mult abordarea ei pedantă și perfecționistă în tot ce privește librăria. Oferă la fel de mult pe cât cere. Mă simt foarte liberă s-o știu în spate. Principiile Cărturești, cu care rezonez. Sunt atât de aproape de ce-mi doresc eu de la o librărie că mă țin locului fără prea mult efort. Oportunitățile de a participa activ la viața culturală a orașului, de a cunoaște scriitori și poeți, de a mă simți ca un agent de idei între ei și cititori. Nu am văzut o altă oportunitate pentru mine de a mă conecta la viața culturală înainte să fiu librăreasă.
Cred că la moment dat văd librăria ca pe un loc de conexiune între oamenii din diferite bule, un buton de împământare când în jur lumea se transformă vertiginos. Fie că e percepută ca un magazin de cărți sau ca un spațiu de explorare, reușește să oprească oamenii din ritmul lor alert și le dă o dorință vagă de a pune lucrurile pe slow down și de a vedea lumea altfel. Ce fac ei după, asta e o altă poveste.
Care consideri că este componenta cheie a relației librar-client? Ai putea să ne povestesti, pe scurt, despre o întâlnire inedită (cu o carte, cu un scriitor, cu un client) în librărie?
Ar fi fain ca librarul să iubească oamenii și cărțile în aceeași măsură. Mulți oameni vin în librărie după o emoție pe care o caută printre cărți și sunt dispuși să vorbească despre asta chiar dacă își îmbracă solicitările în alte cuvinte. Un librar atent la nevoile omului care i se adresează reușește să formeze o conexiune între solicitarea de lecturi de detective, spre exemplu, și nevoia de escapism în lectură. Mi-a plăcut atât de mult poemul cu care-și începe Dan Coman volumul Ce preferi că l-am citit față de mulți clienți. Și l-am vândut destul de bine.
Într-o lume tot mai digitalizată, cum vezi viitorul cărții tipărite și librăriile viitorului? Scurt exercițiu de imaginație.
Într-o lume digitalizată, librăria rămâne un templu de mindfulness și de reconectare cu sine. Lectura devine din ce în ce mai mult o meditație, un dialog cu spiritele, într-un fel. Chiar dacă ne e convenabil să avem totul la îndemână, nu putem funcționa ca niște roboți, prin urmare ritualurile moderne se vor întâlni în librărie și atunci când roboții „ne vor lua joburile”.
La final, nu pot să mă abțin: trei recomandări pentru cititori dintre cărțile apărute la noi în prima jumătate a acestui an, ceva ce ți-a atras atenția din lecturile de până acum?
Simon de Narine Abgaryan, pentru spiritul de comunitate restrânsă, destine întrețesute și povestea în sine; Zvâc, volumul de poezie al lui Victor Fală, Chișinău pentru muzica poemelor și pofta de viață. Istoria mămăligii de Alex Drace-Francis pentru călătoria în timp, demnă de roman de aventură.
Bogdan Federeac, Sibiu
Am ajuns în Sibiu printr-un concurs de împrejurări în august 2014, după perioada mea ieșeană (facultate, master, primele joburi). Îmi place să spun că am ajuns la ArtMania (era a doua zi de festival) și nu am mai plecat; în afirmația de mai devreme e mai mult de jumătate de adevăr. Și la un moment dat, Krista Szöcs (pe atunci era în Sibiu și lucra în Librăria Humanitas „Constantin Noica”) m-a anunțat că e posibil să se facă angajări și să trimit un CV. Am trimis CV-ul, iar Anca, coordonatoarea de atunci a librăriei, m-a sunat. Am mers, am stat la o cafea care a predispus la multe povești despre cărți, muzică și scriitori, iar apoi am devenit librar cu acte în regulă. Era începutul lui noiembrie 2014. Locul era superb, oamenii (atât colegii, cât și clienții) extraordinari. Dar nu credeam că o să fie o aventură atât de lungă. După doi ani eram coordonator al librăriei, iar după încă vreo 4 ani, eram în burnout. Era iarna lui 2019-2020 și mă gândeam că trebuie să iau o pauză. Și a venit pandemia, iar lucrurile s-au schimbat: lockdown-ul m-a ajutat să mă odihnesc. Și am continuat până în primăvara lui 2022, când burnout-ul m-a ajuns (iar) din urmă. Și atunci am luat o pauză. Credeam că e definitivă. Opt luni nu am fost librar, dar treceam pe acolo săptămânal. Și în prima zi din ianuarie, anul acesta, mi-am dat seama că îmi lipsesc oamenii, interacțiunea cu clienții, dar și coletele de cărți ce așteaptă să fie desfăcute, cărțile etichetate, răsfoite și, apoi, puse la raft. Atunci m-am întors. Aveam, în mare parte, alți colegi, dar universul părea neschimbat. Clienții fideli veneau la fel ca înainte, după un ceas doar de ei știut. Pentru că librăria nu e doar un spațiu în care se vând cărți. Librăria e un loc care formează. Am văzut sute de elevi care veneau și citeau în librărie (știm, cărțile sunt scumpe pentru o piață ca cea românească), studenți care învățau pentru examene. Acei elevi, acei studenți sunt acum profesioniștii de azi. Nu trebuie să neglijăm evenimentele, fie că vorbim de lansări de carte, performance-uri poetice, spectacole de teatru, dezbateri civice, ateliere cu copii etc. Școala te ghidează, posibil că librăria /biblioteca te formează. Librăria e și un spațiu al dialogului dintre arte, al dialogului dintre generații, un loc în care literatura nu doar că se vinde, ci în care se naște literatura.
Când librăria a fost închisă câteva săptămâni, în primăvara lui 2020, primeam mesaje de la clienți despre cum le e dor de librărie, de interacțiunea cu librarii și cu cărțile. Cred că toți am făcut comenzi online atunci, dar trebuie să recunoaștem că simți altfel cartea pe raftul de noutăți, decât în slide-ul unui site.
În 2020 devenea virală știrea că s-a deschis „prima farmacie de poezie din lume”, iar atunci am răspuns unei anchete din presa locală că e era „vorba de o chestiune de marketing pentru că fiecare librărie este, de fapt, o farmacie.” În librărie am cunoscut o altă lume, nu doar cea a cărților, ci a Oamenilor. Nu pot uita întâlnirile cu clienți obișnuiți care, după doar câteva vorbe, îți spuneau povești impresionante.
Am stat la discuții cu un fost coleg de bancă al regelui Charles al III-lea, cu un fost coleg de clasă a lui Orhan Pahmuk. Asta e fascinant în a fi librar: nicio zi nu are cum să semene cu cealaltă.
A fost sau n-a fost Zafón? Asta era întrebarea pe care mi-o adresam împreună cu un coleg, într-o după-amiază ploioasă din toamna lui 2018. În librăria pustie au intrat câțiva oameni, doi bărbați și trei femei. Toți vorbitori de spaniolă. Cineva îi arată unuia dintre bărbați mini- raftul Zafón – în acel an apăruse în limba română Labirintul spiritelor. Schimbă câteva vorbe între ei, timp în care eu caut rapid pe net o poză cu Zafón. Grupul iese din librărie, colegul meu îmi spune că unul dintre bărbați seamănă izbitor cu autorul „Labirintului…”. Ieșim și noi rapid din librărie să încercăm să ne convingem. Nu era nimeni pe stradă. Am stat minute bune în fața librăriei așteptând să vedem dacă iese cineva de oriunde. Nimeni, nimic.
Ne-am uitat unul la altul și ne-am întrebat dacă nu cumva e mai bine să nu povestim că l-am văzut pe Zafón în librărie, că s-ar putea să creadă colegii/cunoscuții că am luat-o razna. Și după 5 ani aduc întâmplarea în discuție. Poate că între timp am luat-o razna. Poate că lumea și valorile care o ghidează s-au schimbat. Dar rămân cărțile. Mii de cărți necitite, mii de autori necunoscuți.
Librăria e când biserică, când scena unui spectacol de stand-up. Nici nu ne imaginăm cât de fină este granița dintre cele două. E fain să vânezi prețuri și promoții în librăriile online, dar trebuie, din când în când, să pășești și într-o librărie brick to mortar. Într-o societate tot mai digitalizată (și digitizată) poți avea în buzunar mai multe cărți în format electronic decât pot încăpea cărți fizice într-un corp al unei biblioteci județene. Sunt aproape douăzeci de ani de când se tot proclamă diferite morți: ba a cărților, ba a librăriilor, ba a presei. Presa scrisă a cam murit, televiziunea e și ea în moarte clinică. Librăriile nu prosperă, dar supraviețuiesc. Lunar se deschid librării și, tot lunar, se închid altele. Dispar librării independente, se înmulțesc cele deschise de lanțurile de librării. Pentru că o librărie nu poate rezista doar din vânzarea de carte, apar pe rafturi și mese tot felul de alte produse (să le zicem gift-uri). În schimb, foarte ciudat, cartea scrisă pare tot mai vie. De la autorii cunoscuți pe scara lor de bloc și editurile de apartament, la cei traduși și premiați în străinătate și edituri mature, mișcare pe piață există. Piața editorială din România este una mică și, pe cât este de mică, pe atât de multe orgolii adăpostește, de parcă orgoliile (ale unor autori, ale unor edituri) sunt invers proporționale cu tirajele și vânzările unei cărți. Doar că una dintre marile probleme pe care le observ în ultimii ani este perisabilitatea titlurilor: o carte vinde cât încă are mirosul de carte nouă. Apoi intră în uitare. Pare că există doar noutăți și că dispar long bestseller-urile.
Dacă aș recomanda acum câteva cărți apărute în 2023, cumva mi-aș fura pâinea de la gură mie și colegilor. Recomandările le faci în funcție de clientul pe care îl ai în față. Ce vârstă are? Ce îi place? Ce a mai citit? Îi recomanzi Ca să nu se aleagă praful de toate a lui Cosmin Perța sau Specii de Cristian Fulaș? Îl va prinde Trei săptămâni în Atlas de Marius Chivu sau Pasager prin amintiri de Codruț Constantinescu? Încerci cu Cărțile lui Iacob de Olga Tokarczuk sau cu Refugiul timpului de Gheorghi Gospodinov? Un volum de poezie de la Casa de Editură Max Blecher sau o antologie de la Cartier? Antologia Kiwi 2023 sau ceva din colecția n`autor? Biserica de stat sau biserica în stat a lui Oliver Jens Schmitt sau Manifestele sufragetelor tradusă de Deniz Otay pentru editura Vellant?
Recomandările nu sunt deloc simple, depinde cui te adresezi. Dar, slavă Domnului, în 2023 ai ce citi! Timp și stare de lecturi să fie! Și, bineînțeles, bani cu care să umplem rafturile sau memoria Kindle-ului.
Paul Simula, București
Lucrez la Cărturești&Friends de pe 14 noiembrie 2021, asta după ce înainte mai prinsesem doi ani în Carusel. Long story short: era vară, cald, transpiram și mă plimbam pe Victoriei. Din față am văzut pe pistă o bicicletă turcoaz. Pe ea era managerul regional. S-a oprit în mijlocul benzii și a zis „Auzi, n-ai vrea să lucrezi la Friends din noiembrie?” Mi se făcuse o ofertă de nerefuzat. N-am refuzat-o.
Ce te-a făcut să rămâi?
Nu a fost nevoie de o mare putere de convingere. La Carusel îmi plăcea ritmul alert. Mereu cineva avea nevoie de ceva. La Friends atmosfera e mai relaxată, chiar dacă efortul e unul susținut. Majoritatea timpului în librărie toate procedurile sunt făcute de un singur om, spre deosebire de librăriile mai mari unde responsabilitățile se împart. M-am convins că fac ce trebuie când clienții au început să se simtă confortabil cu mine, odată cu recomandările de carte pe care am început să le fac și totodată cu acelea pe care le primeam. În principiu, pentru mine (deși nu-mi place deloc cum sună) clientul e partea cea mai importantă (asta bineînțeles datorită cărților și a oricărei fărâme de informație pe care o putem împărtăși).
Apoi vin: colecția de cărți, felul în care locul arată și la care și eu pot contribui. Vecinii, vizitatorii, prietenii, colegii de la Modul. Totul pare că a fost făcut, dacă nu pentru mine măcar cu mine în background. Am rămas pentru că asta vreau de fapt să fac. Să fiu librar.
Librăria joacă mai multe roluri într-o societate. Din punctul tău de vedere, care este cel mai important?
În cazul ăsta librăria e ca un filtru cultural. Ușa e o sită prin care intră și ies o tonă de informații, de la de ce să citim Richard Brautigan la încercările istorice ale armatei de a militariza paranormalul, de la Wittgenstein la Amanta lui, de la Carol al II-lea la Mitică Dragomir. E un troc permanent de titluri, idei, bancuri mai mult sau mai puțin bune, un podcast care pentru mine ține opt ore pe zi și la care cam oricine e invitat. Și dacă ar trebui să fiu sincer, pentru mine joacă rolul de societate. E un Babilon cât se poate de ok.
Care consideri că este componenta cheie a relației librar-client? Ai putea să ne povestesti, pe scurt, despre o întâlnire inedită (cu o carte, cu un scriitor, cu un client) în librărie?
Cred că e foamea de informație. Să vrei de ambele părți să îl auzi pe celălalt cum te seduce și te face să vrei măcar să înțelegi ce-i cauzează o așa plăcere; indiferent de subiect.
Recent, prin librărie a trecut Roger Koza, care a văzut că avem lângă tejghea un poster cu Hegel. A întrebat de ce, i-am explicat, după care modest, dar foarte hotărât, mi-a recomandat una din cele mai personale cărți de critică la Fenomenologia spiritului; A Spirit of Trust a lui Robert B. Brandom. După asta mi-a dat o listă de circa 20 de filme de care n-am mai auzit în viața mea, mi-a spus că și lui îi place Robert Stone și că ar mai fi stat (după 40 de minute-ish), dar trebuie să fugă să se întâlnească la o cafea cu Radu Jude. Întâlnirile astea sunt însă la ordinea zilei. Pentru mine clienții sunt oarecum și ochii care-mi dau voie să văd ce se întâmplă mai puțin aproape de mine și de vitrină.
Într-o lume tot mai digitalizată, cum vezi viitorul cărții tipărite și librăriile viitorului? Scurt exercițiu de imaginație.
Print-on-demand peste tot, selecțiile librarului și selecțiile clientului se întâlnesc într-un feed comod, la fel de comod ca hârtia pe care doar ce ai ales să o pui în coperta vag cartonată cu inserții aurii. În jurul tipografiei, un simplu xerox slavoslovit, stau rafturile în continuare. Singura schimbare; numărul posibilităților. Nimic nou sub soare în afară de piața de carte care nu va mai fi niciodată la fel. Nimic nu s-a schimbat pentru că eu încă mai cred că până să se renunțe la cartea tipărită va fi nevoie să consumăm toată rezerva de hârtie din lume, asta bineînțeles când copacii vor arde apocaliptic și când cei cu adevărat bogați vor ține în seif topuri de hârtie. Asta simultan cu o comodificare a circulației manuscriselor miniate executate pe parbrizele mașinilor pentru care nu se mai găsește combustibil, totul în căușul vântului care va bate cu o viteză atât de mare încât îți va fura Biblia într-o tornadă de biblioteci măturând întreaga Europă. În schimb, eu cred că vor mai fi cărți tipărite în continuare, în ciuda atâtor posibilități de a citi pe tabletă, telefon, paper-like și citându-l pe Zizek and so forth. Cartea e carte, cel puțin până mor eu. Ce vine după nici nu contează. Plăcerea lecturii (cum îi zice în popor) va dăinui.
TLDR: Nu cred că dispar cărțile tipărite. Nu în decursul vieții noastre. Și e foarte bine că se poate citi pe alte dispozitive. Pentru unii e mai simplu. Și da, audiobook-ul e o metodă de a citi. Hot-take.
La final, nu pot să mă abțin: trei recomandări pentru cititori dintre cărțile apărute la noi în prima jumătate a acestui an, ceva ce ți-a atras atenția din lecturile de până acum?
Cu toată căldura: Prăvăliile de scorțișoară; Sanatoriul sub semnul clepsidrei, de Bruno Schulz, în traducerea Cristinei Godun în colecția Anansi; Refugiul timpului, de Gheorghi Gospodinov, în traducerea Marianei Mangiulea Jatop, tot în colecția Anansi. Și ca să fiu un fanboy absolut: Zgomot Alb a lui Don DeLillo în traducerea lui Horia Florian Popescu tot la Anansi. Tot via BAS.
Ștefania Drăghici-Oprina, București
În ce librărie lucrezi și de când? Cum ai ajuns să lucrezi într-un astfel de loc?
Ah! Ce dor mi-era de o întrebare așa clasică. Lucrez în Seneca Anticafe, o librărie atipică la care visam de când nu știam că asemenea locuri pot să existe. E librărie clasică cu zeci de mii de cărți bine alese, cu librari cu care te împrietenești ușor și este locul ideal unde să lucrezi o zi întreagă. E locul unde stai cât vrei, plătești doar timpul. Am zis că e atipică!
Eu cred că mi-am dorit întotdeauna să fac asta, așa cum te întreabă când ești mic ce vrei să te faci, „să fiu librar” a fost astronautul meu. Și mă bucur că am avut curaj să aleg cărțile. Eram deja într-o multinațională și aveam un plan și o idee de cum să arate următorii 5 ani, când s-a eliberat un job în librăria mea preferată. Acolo unde aranjăm cărțile când chiuleam de la fizică. Și nu am ezitat. Am crezut eu atunci că trebuie să încerc. Ca să îmi scot asta din minte, doar ca să devină sufletul. Primii clienți au fost colegii de lângă care plecasem și care au venit să vadă entuziasmul în acțiune și să înțeleagă cum lași perspectiva unui salariu de două ori mai mare pentru un job care pare de o vară.
Ce te-a făcut să rămâi?
Oamenii. Întotdeauna ăsta o să fie răspunsul meu intuitiv. Și cărțile nedescoperite cărora simțeam că pot să le găsesc cititorii perfecți. Lucram în Librăria din Fundul Curții, la Humanitas, și după foarte puțin timp deja îi știam pe cititori pe nume, îi recunoteam și după voce la telefon, le știam copiii, joburile, le recomandam cărți pentru prietenii cu care îi vedeam la teatru la Green Hours în curtea librăriei. Și sentimentul că totul se leagă. E de ajuns să intre o dată Matei Vișniec sau Ioana Pârvulescu pe ușa librăriei când tu le citești cărțile și totul să capete și mai mult sens și să te bucuri că nu întâmplător erai acolo. De la o librărie ascunsă am ajuns să mă ocup de toate librăriile Humanitas din țară și cred că al doilea eveniment organizat, o lansare de carte cu degustare de dulceață, fix de ziua lui Andrei Pleșu cu dumnealui în preajmă, a fost motiv suficient să nu mai plec 10 ani dintre cărți.
Librăria joacă mai multe roluri într-o societate. Din punctul tău de vedere, care este cel mai important?
Simt că trebuie să precizez bula din care vorbesc eu și scenariul ideal pe care am avut mereu noroc să îl aplic. Librăriile în care am lucrat au avut întotdeauna un rol activ în micro societățile din jur, nu răspund cu inima deschisă că o librărie de mall are același rol și impact. Librăria e loc de întâlnire și pornire de discuții, își adună cititorii pe vârste și genuri literare și îi leagă în cluburi de carte și preferințe de raft. Acum lucrez în librăria la care visează orice librar de modă veche, din întâlnirile căreia pornesc parteneriate de business și povești de dragoste. Seneca a evoluat an de an cât să răspundă nevoilor sociale. Și rolul ei a devenit unul puternic social. Concret Seneca este o librărie care dă mai departe constant: o parte din vânzarea de carte din fiecare lună se transformă în alimente pentru sute de vârstnici singuri, parte din proiectul „Bunicii Noștri”, proiect care a devenit parte din asociația din care face parte și libraria. A fost răspunsul nostru la pandemie când s-au închis ușile. Librarii ei au cărat morcovi și cozonac. Cărțile de aici nu se traduc doar în alte limbi, ci și țî alimente și ore de curs. De când a început războiul de lângă noi, în fiecare zi organizăm cursuri de limba română pentru prietenii ucraineni.
Care consideri că este componenta cheie a relației librar-client? Ai putea să ne povestesti, pe scurt, despre o întâlnire inedită (cu o carte, cu un scriitor, cu un client) în librărie?
Spuneam că Seneca e „mult mai mult decât o librărie”. E și spațiu de lucru, loc de evenimente, poate să semene și cu o cafenea clasică, dar mai mult de atât, cititorii rar petrec mai puțin de o oră printre cărți. Și asta îți dă altfel de timp și crează o altfel de relație. Sunt oameni pe care îi văd de 3 ori pe săptămână ani de zile, cărora nu le știu numele, dar știu tot ce au citit, unde au fost în vacanțe, ce le-a plăcut și ce i-ar scoate din stările grele, consider în continuare cititul ca o formă bună de terapie.
Într-o lume tot mai digitalizată, cum vezi viitorul cărții tipărite și librăriile viitorului? Scurt exercițiu de imaginație.
Am făcut exercițiul ăsta și în scenariile mele pesimiste, din prisma editurii legate de librăria Seneca, și în cele optimiste. Nu știu de ce am siguranța că cele două nu se suprascriu. Folosim tehnologia din ce în ce mai mult să promovăm ceva foarte stabil: cititul fizic, pe hârtie. Cred că digital e loc să evolueze și mai mult felul în care tiparim cărțile, hârtia pe care o alegem, tipografiile în sine, așezarea în coală tipografică, grija pe care o dăm resturilor de coperte. Ștraifuri care pot deveni ușor carnețele sau semne de carte care să însoțească apoi cartea fizică, în loc să fie aruncate.
La final, nu pot să mă abțin: trei recomandări pentru cititori dintre cărțile apărute la noi în prima jumătate a acestui an, ceva ce ți-a atras atenția din lecturile de până acum?
Mă bucur că nu te abții, deși cel mai dificil este să recomand unui cititor pe care nu îl văd — de aici și lipsa entuziasmului meu legat de librăriile strict online. Dar întâmplător am pe noptieră 3 cărți scrise atât de bine încât le-aș putea recomanda oricând, oricui.
Meduza fără vârstă, Nicklas Brendborg, editura Publica, traducere de Dan Crăciun, carte începută întâmplător care e pentru mine asemănătoare cu Viața secretă a copacilor. Nu este o carte despre remedii miraculoase despre cum să arăți sau să te simți ca la 20 de ani, ci este o carte de știință care te învață cu toată blândețea lucruri foarte interesante despre viață și despre tine, despre corpul tău. Îmi plac cărțile care sunt un bun cadou și pentru tata, și pentru prietena din liceu.
O carte care a apărut de ceva timp, dar este atât de puțin cunoscută încât putem să considerăm că a apărut acum, când îi citești prima dată titlul. Himere Valahe. E o carte simpatică, cu coperte tari și ilustrații frumoase ale unor animale inventate. Himere. Preferata mea e Vulpturele și când te apropii cu telefonul de această creatură care poate să fie o vulpe cu aripi sau un fluture cu coadă începe să danseze sub ochii cititorului pe cea mai clară și frumoasă muzică. Muzica e special compusă de Tibor Cári. animalele imaginare sunt construite din jocul versurilor și cuvintelor lui Aurel Șorobetea și ilustrate și animate de minunata Ioana Nicoară. Himere Valahe, Fundația Triade.
Vieţile stoicilor: arta de a trăi de la Zenon la Marcus Aurelius, Editura Seneca, traducere de George Tudorie. Dacă inițial ridicam sus de tot o sprânceană la tot ce înseamna carte de popularizare a stoicismului, acum am devenit cel mai mare fan al lui Ryan Holiday. M-a prins cu The Daily Stoic, sunt abonată la tot ce scrie și de la Obstacolul este calea îi recomand și cărțile. Și Viețile stoicilor e la granița aia bună a istoriei cu filosofia. De la Zenon la Marcus Aurelius e o întreagă lume de întâmplări reale și sfaturi bune de aplicat.
Mihai Pricopoaia, Iași
Am început să lucrez la Librarium din Iași acum 10 ani (de fapt se împlinesc chiar acum, la sfârșitul lunii iulie) și de atunci, într-un fel sau altul, „am bifat” fiecare locație Librarium din acest oraș. Povestea angajării mele aici e destul de simplă: după absolvirea masteratului îmi doream să lucrez, a fi librar era o dorință imensă; o prietenă văzuse că cei la Librarium (locația din Palas Mall atunci) angajează și știind de ce îmi doream și cunoscând și faptul că nu am Facebook și nu merg prin mall-uri, m-a sunat și mi-a dat informația; am fost la interviu și de atunci s-au făcut 10 ani.
Ce te-a făcut să rămâi?
Plăcerea de a recomanda, uimirea și în același timp bucuria de a vedea că revin clienți și mai vor să le recomand; întâlnirile cu noile apariții, cu scriitorii și cu poveștile lor, frumusețea unei lansări mult muncite sau satisfacția participării la unele dintre cele mai importante festivaluri de carte
Pentru mine librăria are mai multe roluri, poate toate importante: conectează cărțile și scriitori cu cititorii, promovează idei noi și educative și are grijă de unul dintre cele mai importante documente, transpunerea în scris a imaginației umane, puterea ei de a influența în prezent, dar și peste secole (pe lângă biblioteci care au și ele acest rol formidabil).
Care consideri că este componenta cheie a relației librar-client? Ai putea să ne povestesti, pe scurt, despre o întâlnire inedită (cu o carte, cu un scriitor, cu un client) în librărie?
Poate ar fi minimalist să aleg doar una, dar nici nu pot să le expun pe toate. Pot spune doar că emoția de a te întâlni cu un scriitor, de a sta de vorbă cu el, de a exprima opinii este una extraordinară. În plus, ca organizator de lansări, bucuria de a vedea satisfacția cititorului și a autorului când se întâlnesc, dialoghează, crează prietenii, e de nedescris.
Atât timp cât încă mai aud împrejur, fie în librării, fie pe stradă, fie la discuțiile cu prietenii că „îmi place enorm să deschid cartea și să o miros”, cartea tipărită va exista, multora încă le place să vină în librărie măcar să vadă ce noutăți au mai apărut, să le deschidă, să citească un pasaj. Încă nu vreau să mă gândesc că vor dispărea cărțile în format fizic, e ceva ce face parte și din istoria mea personală și, în același timp, e ceva ce tot doar prin ele am văzut și nu mi-a plăcut ce ar putea să fie. Orice cititor poate să învețe din asta și să nu piardă o valoare culturală inestimabilă.
A întreba un librar un număr finit de recomandări este ca și cum romanul ar trebui să treacă din nou pe sub furcile caudine. Ceea ce pot recomanda e ca orice cititor avid să intre într-o librărie și să vorbească cu unul sau mai mulți librari, să ceară informații, să aleagă dintre cărțile prezentate și apoi să se întoarcă, dacă le-a plăcut lectura, și să mai ceară, cred că oricare librar ar aprecia asta. Pe de altă parte, literatura română merită din ce în ce mai mult a fi citită, anul trecut și prima jumătate a acestui an demonstrează cu vârf și îndesat acest lucru, mai ales că au apărut și multe debuturi care surprind plăcut, de la poezie, la proza scrurtă și la romane extraordinare. Intrați în librării să le descoperiți.
În loc de încheiere, un citat:
Poate de aceea nu mă simt într-o bibliotecă virtuală: nu poți poseda o fantomă (deși fantoma te poate poseda pe tine). Vreau materialitatea obiectelor verbale, prezența solidă a cărții, forma ei, dimensiunea, textura. Înțeleg avantajele cărții imateriale și importanța ei într-o societate din secolul XXI, dar pentru mine ea are calitatea relațiilor platonice. Poate de aceea resimt profund pierderea cărților pe care mâinile mele le-au cunoscut atât de bine. Sunt ca Toma Necredinciosul: pentru a crede, vreau mai întâi să pipăi. (Alberto Manguel, Sfârșitul bibliotecii mele, Editura Nemira, București)
Pe curând, dragă cititorule, să privim către librăriile viitorului cu speranță și încredere!
