Pacientul din salonul 5 mă strânge tare de mână când mă apropii de el. Îi atașez trusa de perfuzie și lichidul începe să curgă prin vene. E pierdut în propria minte, total dezorientat și singur. Mă izbește nevoia lui de a simți o atingere umană, căldura unei mâini în această beznă din care nu mai poate să iasă. Lucrez în sistemul sanitar de aproape 4 ani și niciodată nu m-am simțit atât de lipsită de putere ca acum. Nu pot să-l ajut mai mult decât am făcut-o deja, nu am prea mult timp la dispoziție pentru a sta lângă el și această neputință mă lasă aproape fără suflare pentru prima dată de când lucrez în spital. Iubesc această meserie și satisfacția de a contribui la starea de bine a altui om e un sentiment unic, imposibil de pus în cuvinte. Există momente în care te simți ridicat pe un piedestal și momente în care înțelegi că ești un simplu om, efemer și supus greșelii.
Medicina e un domeniu competitiv, un domeniu care obligă să crești mereu, să te perfecționezi, dar care îți predă totodată și lecția modestiei. Deții o putere pe care cei mai mulți oameni nu o au, dar nu poți profita de ea și nu o poți lăsa să te acapareze. Înveți destul de devreme că nu ești Dumnezeu, nu poți salva pe toată lumea și nu poți ajuta oamenii care nu vor să fie ajutați.
Pandemia ne-a răpit momentele în care conversam cu pacienții, în care stăteam să le ascultăm necazurile și temerile, în care îi încurajam în limita a ceea ce știam despre ei și despre evoluția bolii, clipele în care puteam să le spunem o vorbă bună fără să ne grăbim constant. Pandemia ne-a transformat secția liniștită, cu cazuri relativ ușoare, într-una extrem de dificil de gestionat din punct de vedere emoțional. Pacienți care ajung în ultimul moment deoarece frica de a se infecta sau a muri în spital a depășit-o pe cea legată de agravarea bolilor pe care deja le au; pacienți dezorientați de ceea ce se întâmplă în jurul lor, anxioși și plini de furie; pacienți cu boli în fază terminală, despre care știm de la bun început cum vor sfârși.
Nu e nimic poetic în moartea unui om. E doar un sentiment acut de vulnerabilitate, o neputință fără sfârșit și într-un final acceptarea faptului că ai făcut tot ce se putea face. Nu ai cum să controlezi factorii exteriori și nici mentalitatea oamenilor. Nu poți să îi dezbraci de preconcepții sau frustrări, ci doar să le fii alături de câte ori au nevoie. Nu poți să-i judeci, nu poți să le impui ceea ce ar trebui să facă, deși de cele mai multe ori nu discern binele de rău și nu pot să își imagineze gravitatea sau multitudinea consecințelor. Ești doar un spectator în viața lor, unul mereu pregătit să intervină, să ajute și să aline.
Nu o să mă apuc să vorbesc despre adepții teoriilor conspiraționiste, despre cei atât de închistați în bula lor încât refuză cu desăvârșire să asculte o opinie diferită sau să-și argumenteze gândirea. Însă situația în care am ajuns, vremurile pe care le trăim astăzi, pandemia COVID 19 și pandemia urii ne-au îndepărtat atât de tare unii de alții încât e aproape imposibil să ne găsim drumul înapoi. Imaginați-vă că mergeți la muncă în fiecare zi și cineva pune la îndoială tot ce ați studiat, toate competențele pe care le-ați dobândit, toate bunele intenții. Imaginați-vă cum e să lucrezi înconjurat de oameni care sunt absolut convinși că ai intenții criminale. Și pe lângă acești oameni mai sunt cei pe care nu mai poți să îi ajuți din pricina primei categorii, cei afectați de niște factori pe care nu îi pot controla. Cei atât de speriați de realitatea care se transformă în jurul lor încât preferă să renunțe la luptă. Despre vaccin s-a vorbit și se vorbește deja de aproape doi ani. E cel mai fierbinte subiect al zilei, cel care destramă prietenii și care scoate la iveală frustrări adunate de ani de zile. Ceea ce oamenii nu vor să înțeleagă e că suntem dependenți unii de ceilalți, interconectați, acțiunile noastre au consecințe asupra altora și e aproape imposibil să le diminuezi odată ce s-au întâmplat. Din cauza asta plătim cu vieți omenești toată nesiguranța și ura care ne-au trecut prin pandemia asta. Nu pentru că nu înțelegem ce se întâmplă, ci pentru că refuzăm să acceptăm că lumea nu va mai fi nicicând așa cum a fost și că suntem nevoiți să ne adaptăm.
Știți ce înseamnă refuzul vaccinării? Înseamnă o mulțime de pacienți oncologici care nu mai au acces la tratamente sau operații deoarece spitalele sunt deja pline de pacienți cu Covid, iar personalul medical este supus unei presiuni enorme și aproape de burn-out. Înseamnă multe mame cu copii bolnavi care sunt nevoite să aștepte ore în șir pentru o ambulanță sau în camera de gardă. Înseamnă multe accidente vasculare cerebrale sau infarcte care ajung prea târziu la spital sau rămân netratate. Înseamnă vieți care puteau fi salvate, dar care s-au curmat din cauza ignoranței altora, din cauza fricii și a refuzului de a gândi rațional.
Sunt de acord cu libertatea de exprimare, cu opiniile personale, dar deja vorbim despre responsabilitate, despre conștiință, despre obligația de a-i proteja pe cei vulnerabili într-o situație cu adevărat dezastruoasă.
Sistemul medical era în comă încă dinainte de începutul pandemiei. Era deja vulnerabil, suprasaturat și asaltat din toate părțile. Era un soldat înconjurat din toate părțile de inamici. Am citit comentarii, mărturisiri ale oamenilor din această perioadă, iar elementul comun e frica. Frica de necunoscut. Dar în viața asta nimic din ceea ce faci nu vine fără un risc asumat. Ura care clocotește în noi e cea care ne omoară zi de zi, pe nesimțite…
Imaginea care caracterizează cel mai bine aceste zile și cea care nu îmi iese din minte este șirul de ambulanțe care așteaptă la porțile spitalului, majoritatea cu pacienți bolnavi de COVID care se chinuie să respire… Ce strigați din răsputeri la toate protestele? Libertate?
