Astăzi există peste 30.000 de oameni surzi în România. Lavinia Chițu este unul dintre cei mai apreciați interpreți mimico-gestuali din țară și singura traducătoare de muzică în limbaj mimico-gestual pe care o are România. A ales acest domeniu pentru că viața ei are o poveste frumoasă și tristă depotrivă. Deși aude, Lavinia s-a născut într-o familie de oameni surzi. Îmi mărturisește că părinții ei i-au oferit ce au avut ei mai bun, grija și experiența lor.
Pentru că limba semnelor a fost limba ei maternă, cea pe care și-a perfecționat-o continuu, Lavinia și-a luat angajamentul de a deveni mesagerul celor două lumi, cea a tăcerii și cea a celor care aud, și e convinsă că misiunea aceasta este una extrem de importantă. Lavinia are 30 de ani și o mentalitate de învingător; crede că părerile preconcepute, ironiile și atitudinea oamenilor de a izola persoanele diferite sunt aspecte nocive, ce pot fi evitate prin educație.
Cum ai învățat să vorbești?
Primele mele cuvinte au fost de fapt semne: mama și tata. Părinții îmi zic că am avut 5 sau 6 luni atunci când le-am rostit. Dar da, cuvintele acestea le-am spus prin semne mai întâi, apoi vocal.
Ai început această meserie prin participarea la mai multe emisiuni de știri, culturale ori economice, în contextul în care acestea sunt obligate (prin lege) de către CNA să aibă un astfel de profesionist.
În anul 2014 s-a hotărât că interpretarea mimio-gestuală este o meserie în sine. Bine, mai nou se numește interpret în limba semnelor române pentru că este limba oficială, în momentul de față, limba oficială a surzilor.
Cam tot prin 2014 am început să o practic și eu, era fix atunci când s-a dat legislația în vigoare de la Uniunea Europeană care spunea că toate știrile trebuie să aibă un astfel de interpret. Eu sunt din Pitești și am început prin televiziunile locale din Argeș, apoi am făcut emisiuni traduse și am avut invitații surzi. Vorbeam cu invitații mei despre cum arată o zi din viața lor, care sunt pasiunile și talentele lor, dar și care sunt probleme cu care ei se confruntă. De aici a început totul.
Ai colaborat pe termen lung cu mai multe posturi tv, ai avut proiecte cu casa de producție Global Records și Roton, ai fost la Summer Well și alte festivaluri pentru a traduce muzica. Ceva mai recent, ai fost speaker la TEDxBrașov cu speech-ul „Music beyond sound” și ai fost la Românii au Talent, unde ai interpretat mesajul transmit de către cei doi dansatori, Ana-Maria și Robert. Ce am ratat?
Pentru discursul de la TEDx am lucrat o grămadă de luni. Cred că s-au văzut clar emoțiile pe care le aveam. Trebuie să fii foarte atentă când comunici vocal și în semne în același timp, și na, a fost un pic mai greu.Tocmai de aceea l-am pregătit cu mult timp înainte.
A fost foarte fain și la festivalurile de muzică, dar sunt un pic dezamăgită fiindcă anul ăsta voiam să merg la concertul lui Maluma, le-am tot trimis mailuri organizatorilor dar am fost pusă on hold. Nu știu dacă se va concretiza ceva. Și eu mă lovesc de „nu”-uri.
La Românii au Talent am apărut chiar pe 1 martie 2021, alături de cei doi frați dansatori care sunt surzi complet. Ei simt extraordinar muzica pe ritm și pe vibrația muzicii. Dacă nu pui muzica la un anumit nivel ca să se simtă basul pe podea, n-au cum să danseze în sincron cu piesa. I-am ales pe Ana-Maria și pe Robert pentru că știam cât de buni și talentați sunt. Ne-a părut rău că n-am ajuns în semifinale pentru că noi deja pregătisem momentul. Dar încă vorbim și colaborăm.
Și legat de televiziuni, da, am colaborat multă vreme. Am fost și angajată la o emisiune. Mi-aș dori foarte mult să revin în televiziune, să fiu angajată pe post național. Mă rupsesem un pic de treaba asta fiindcă am lipsit 6 luni din țară, am locuit în Turcia unde am predat la o școală de surzi din orașul Elazig. I-am învăța limba română prin limbajul semnelor. Mi-a fost foarte greu, limbajul surzilor în turcă este foarte diferit. Limba asta a semnelor nu este ceva universal, este diferit de la țară la țară. Există într-adevăr și acest limbaj universal pe care doar surzii îl știu, dar e un limbaj prin care comunicarea e limitată. Am fost plecată și prin Belgia, Polonia. Plecările acestea au fost făcute prin intermediul programelor Erasmus. Eu traduceam workshop-uri, ateliere, artă performativă, dans și așa mai departe pentru oamenii delegați care veneau din peste 10 țări.
Dar cât din comunicarea verbală se traduce în comunicarea mimico-gestuală?
Cam 70%. Limbajul mimico-gestuale este puțin mai sărac.
Cum alegi conținutul pe care îl traduci?
Nu contează foarte mult conținutul, eu cred că acesta trebuie raportat la zilele pe care le trăim și la mediul înconjurător. Uite, acum cred că e nevoie ca informațiile reale, cu privire la contextului actual al războiului, să ajungă cât mai repede și la surzi.
Cât de complicată este o zi din viața unui surd?
Viața unui surd este destul de normală. Ei au job-uri, familii. Totul decurge firesc. Complicat devine când ajung să aibă nevoie de autorități, instituții de stat și de privat. Mai ales de când cu pandemia… Avem masca, pe care persoana surdă trebuie să și-o dea jos la fel ca și persoana cu care are o conversație. Omul care nu aude se uită foarte atent la buzele tale ca să înțeleagă mimica buzelor. Nivelul de comunicare e la pământ.
Înțeleg că există o lege (legea 448/2006 art. 69 și 70), care spune că fiecare instituție de stat trebuie să asigure interpret în limbajul semnelor plătit. Se aplică treaba asta?
Nu există așa ceva. Pentru 30.000 de surzi? E o cifră mică din punctul lor de vedere și nu merită să angajeze un interpret. Trăim în România. Eu una nu sunt plătită pentru activitățile pe care le fac pentru instituții. Nu există o bază de date, adică nu există un program anume în care noi, interpreții să fim plătiți. E adevărat, cei din Asociația Surzilor din România sunt plătiți. Dar noi, cei ca mine, care lucrează independent, nu avem un venit fix. Freelancing. Cu toate că e absurd. Eu, dacă însoțesc o persoană surdă la medic, medicul – conform legii- trebuie să mă plătească. Ori nu se face asta. Dacă o persoana surdă merge singură la o instituție și nu i se facilitează comunicarea, ea poate face o reclamație, dar trebuie să aștepte 30 de zile. Și dacă nici așa nu i se oferă un interpret, se ajunge în sala de judecată. Acesta este un proces îndelungat. Ca să nu zic că persoanei surde i se poate da un avocat din oficiu, în timp ce instituția vine deja cu reprezentantul său legal.
Lavinia își dorește ca evenimente culturale, precum concertele și turneele prin țară ale artiștilor, să fie interpretate live pe scenă și în limbajul semnelor. Își dorește ca instituțiile să nu neglijeze persoanele surde.
„Sunt foarte multe informații pe care surzii încă nu le-au asimilat. De aceea, cred că oamenii ar trebui să-și îndrepte atenția și către proiectele acestea și să își dorească să-și pună umărul la contribuție, să investească sau să sponsorizeze’”, mărturisește Lavinia.
Text publicat în varianta electronică și cea tipărită a Revistei Golan, nr. 3, ediția de primăvară 2022.
