„Mama tace.
Parc-ar fi tata.
Cînd mă gîndesc la părinții mei,
tăcerea vine prima”
„Tăcerea vine prima” este al doilea roman al Ioanei Maria Stăncescu, publicat tot la Editura Trei, precum și debutul, „Tot ce i-am promis tatălui meu”, volum laureat la Festival du Premier Roman Chambéry (Franța).
„Tăcerea vine prima” este un roman al mamelor și fiicelor care riscă să le retrăiască viața, să le repete biografia, deși li se opun din răsputeri – conștient sau inconștient („Vocea mamei se infiltrează peste tot, umple crăpăturile din mintea mea, ajunge acolo unde nimic altceva nu are loc. O aud tot timpul. După ce mama nu va mai fi, vocea ei va rămîne la mine, iar eu voi începe să vorbesc cu ea, așteptînd să crească Flavia, să dispar eu și să i-o dau ei. În iarna în care a murit, căzînd în curte, în genunchi, cu degetele agățate în gardul de sîrmă și cu părul alb ieșit de sub basma, bunica Victoria i-a lăsat vocea mamei mele. E felul nostru, al femeilor, de a trăi veșnic. Bărbații își lasă numele”). Sau, altfel spus, textul e despre „noi, femeile din familia noastră”. Personajele din roman contează doar conform statutului familial, de aceea aflăm tîrziu – și absolut întîmplător – cum o cheamă pe protagonistă, pe mama și tatăl ei…
Romanul începe cu o noapte în care mama și fiica nu pot să adoarmă din cauza lătratului a patru cîini negri, iar cînd, în sfîrșit, ațipesc, sună telefonul. E maică-sa, „nu e nevoie s-o aud ca să știu că e ea. O simt, așa cum simt că urmează să plouă (…) Nici prin cap nu-i trece să-și ceară scuze, preferă să se supere (…) – Ei, hai, nu-mi spune că dormeai la ora asta!” Tocmai îi povestisem unei colege că dimineața am nevoie de liniște, pînă-mi beau cafeaua sînt mai sensibil și nu am chef să vorbesc cu nimeni. Deschid cartea: „N-am chef de discuții, ci de cafea”. Acțiunea are loc la doi ani după pandemie, cînd „a devenit complet acceptabil să nu faci nimic cu viața ta”. Deși tot sare din prezent în trecut, textul e foarte cursiv și se leagă firesc, ca-n poezie, ceea ce demonstrează talentul și profesionalismul scriitoarei și ceea ce m-a cucerit din primele pagini. Dora locuiește singură cu fiica sa, Flavia, care din cînd în cînd se mai duce și la taică-so, Vlad. Cînd s-au cunoscut, mamă-sa îi tot pisa să facă copii, să apuce și ea să se bucure de ei. „Facem, facem, răspundeam în capul meu, acolo unde fericirea mamei este mai importantă decît toate fericirile din lume și se ridică în valuri de peste doi metri. În realitate, însă, am urlat la ea cît am putut de tare: ce naiba te tot amesteci în viața mea? Te-ai gîndit că poate nici nu-mi plac copiii? În ziua aia am făcut-o pe mama să plîngă, iar mai pe seară i-am spus lui Vlad că vreau un copil, el mi-a zîmbit și și-a lăsat chiloții în vine. Cînd am aflat că sînt însărcinată am plîns și eu”. Au fost căsătoriți puțin timp, apoi ăsta s-a îndrăgostit de alta și a plecat, exact cum făcuse, cîndva, și tatăl Dorei. Ultima ei aventură s-a întîmplat după cîțiva ani de la divorț, cu un coleg de serviciu, dar n-a mers din prima (descrieri naturaliste, ca la Zola în „Nana” – ca să rimeze). Acum e într-o „relație” virtuală, adică „vorbește” pe facebook cu un absolvent de Medicină de la Brașov, Toma, care e, de fapt, agent imobiliar (asta cu Medicina a fost obsesia și dorința mamei lui). Și așa intră Brașovul în povestea bucureștencei Dora. Mi-am însemnat paginile unde apare Brașovul, eu locuind de 24 de ani la Brașov, dar după vreo 20 de „Brașov”-uri am abandonat. Brașovul, adică Toma de la Brașov, e omniprezent, fiindcă Dora îl vede ca pe un partener, deși nu-l cunoaște. În schimb, din discuțiile lor de pe facebook o cunoaștem noi mai bine pe Dora, chiar dacă uneori nu-i spune tocmai adevărul, fie că e vorba de ceva important, fie că discută despre culoarea ei preferată (cînd el îi spune că-i stă f.b. în fusta aia galbenă, ea îi zice că e culoarea ei preferată. Afli care e, de fapt, culoarea ei preferată dacă citești cartea pînă la capăt). Cînd a întrebat-o ce nu-i place, Dora-și stinge țigara și scotocește prin sertarul cu ură: „întunericul, păsările, cîinii vagabonzi, bărbații beți, fetele cu părul scurt, șobolanii, oamenii care se bat, vecinii care se ceartă, copiii care cresc, bărbații care dispar, mersul la ginecolog, mîncarea de varză, fondantele cu cafea, dosarele, șeful meu, valiza maro cu care a plecat tata, ziua în care a plecat tata, canapeaua din sufragerie, mirosul de spital, iarna, gîndacii, rochiile roșii, filmele de război, plînsul mamei, citatele de pe Facebook, femeile mai tinere, puloverele închise la culoare, zilele de luni, de marți, de miercuri, de joi”… La un moment dat se hotărăște să se ducă pînă la Brașov, se întîlnește cu mătușa bătrînă, o mare figură, nu însă și cu Toma. În tren, înapoi spre București, își amintește de prima relație, cu Mircea, cu care i s-a și întîmplat acel prima dată (ajungînd aici cu cititul m-am gîndit la o posibilă variantă de titlu al cronicii, dac-o să scriu despre carte: „De la Mircea la Toma”).
Finalul e optimist, ca în „Din cer au căzut trei mere” de Narine Abgarian, dar aici cartea e, totuși, despre singurătate, vieți ratate, familii distruse, traume de familie, sacrificiu, tăcere (nu liniște!), deci ar avea dreptate Denisa Comănescu dacă ar citi ce-am spus mai sus și m-ar atenționa că nu e chiar la fel. Da, la Narine Abgarian finalul e fericit, aici e doar deschis spre o rază de soare, spre lumină, spre o rupere de un posibil blestem, un final ca o speranță, după atîta suferință.
„Tăcerea vine prima” de Ioana Maria Stăncescu e un roman în ale cărui personaje se vor regăsi foarte mulți oameni din Estul Europei, din păcate. Un roman de citit și de analizat (material foarte prețios și pentru psihologi, nu doar pentru cititori și critici literari). Lectură plăcută și utilă!
Ioana Maria Stăncescu, „Tăcerea vine prima”, Editura Trei, 2024
Fotografii de Mihail Vakulovski.
