M-am trezit de dimineață cu articolul acesta în mine. Și întâmplarea face ca, aruncându-mi ochii pe Facebook, să găsesc o postare scrisă de un cadru didactic despre un copil fără posibilități care i-a frânt inima. Și mi-a frânt și mie inima, din nou, conștientizarea că sunt atât de mulți copii care trăiesc greu, care nici măcar să viseze nu îndrăznesc, care nu știu că viața poate fi și altfel.
Toate sentimentele acestea s-au vărsat în articolul meu și în minte îmi răsună această realitate: părinții mei au avut posibilitatea să plece din țară pentru ca eu și fratele meu să nu ajungem la școală nemâncați, fără o sticlă cu apă. Au plecat ca noi să putem visa, să știm că viața e bună, că putem face ce ne dorim, să avem cele necesare. Chiar dacă asta a presupus sacrificii enorme din partea lor și sentimente atât de contradictorii și multă tristețe pentru noi. Dar alți părinți nu reușesc să plece, să se ridice, să lupte și copiii lor suferă. Și parcă copilul din mine se simte mai bine. A fost greu ca să fie frumos. Nu-i așa?
Am copilărit la sat într-o vreme în care viața părea că se mișcă mult mai lent, că timpul curge altfel. Nu sunt timpuri atât de îndepărtate, dar acum așa par. Am fost un copil foarte inocent. Nu aveam internet, cablul TV a ajuns mai târziu în sat la noi, dar aveam televizor și TVR 1, cu desenele și emisiunile de rigoare.
Aveam, în schimb, toată imaginația și toată grădina pentru noi. În clasa a IV-a ne jucam de-a magazinul, de-a bucătarii și de-a prințesele, asta așa, ca să vă faceți o idee. Credeam în lucruri magice, în Moș Crăciun, dar aveam și o doză de resemnare pe care cred că toți oamenii satului o au. Natura te învață asta. Biserica te învață asta. Așa a fost să fie e una dintre replicile pe care le auzi cel mai des.
Am fost dintotdeauna înclinată către scris, drept care scriam multe felicitări, cu tot felul de ocazii, făceam tot felul de serbări în familie în care recitam poezii scrise de mine și de frate-miu, cântam cântece inventate de noi. Ne transformam în reporteri când aveau loc evenimente mai deosebite în sat, ne jucam de-a radioul pe banca din grădină, priveam cum trec mașinile pe drumul principal care străbătea satul și jocul nostru preferat era cel în care ne alegeam o culoare și număram câte mașini trec cu acea culoare.
Aveam răbdare multă și nu ne deranja niciodată să așteptăm, să folosim timpul care trecea lent, lent ca un melc în favoarea noastră. Probabil asta este lecția pe care am pierdut-o pe măsură ce am crescut. Nu mai am răbdare, totul trebuie să fie acum, instant. Dar când mă duc acasă, mintea își aduce aminte. Stau pe banca din grădină cu frate-miu și ne jucăm jocul cu mașinile. Privim drumul și mașinile trec, trec, trec, mai multe și mai diferite față de atunci.
Nu ne-a lipsit nimic material. Părinții noștri s-au dat peste cap să avem cam tot ce ne doream. Copilăria noastră curgea lin. Însă, într-o zi totul s-a zguduit. Am aflat că lumea nu e așa bună. Oamenii vorbesc dacă nu ai, vorbesc și dacă ai. Vorbesc dacă stai acasă, vorbesc și dacă pleci să muncești în altă țară. Toarnă venin și tristețe în sufletul celor de acasă. Aruncă cu praștia peste sufletul unui om, care și așa e mototolit la mii de kilometri distanță. Presiunea socială e mare, presiunea zilei de mâine e și mai mare.
Într-o zi, mama a plecat în Spania. Eram în clasa a IV-a și am simțit nevoia să-mi fac un jurnal. Nu știu unde auzisem de ideea aceasta, dar am început să scriu. Cu mintea mea de copil și cu greșelile de rigoare.
Însă, pe lângă lucrurile și desenele amuzante pe care le-am găsit în paginile acelui caiet cu coperți vișinii și un sticker cu o veveriță veselă pe el, m-a izbit și intensitatea unor sentimente pe care le avea copilul Ana. Un copil pe care l-aș îmbrățișa de o mie de ori și i-aș spune cât de mândră sunt de ea. De felul în care a gestionat totul și pentru cum a ales să refuleze sentimentele pe care nu le înțelegea. A scris și a lăsat mărturie pentru mine, cea de azi, aceste caiete. Și toate lucrurile acestea se leagă perfect cu lectura de zilele acestea, Privind înăuntru, de Petronela Rotar. Am recitit paginile acestui jurnal și am privit înăuntrul meu. Înăuntrul copilului care a scris aceste rânduri. Și ce de lucruri am văzut și înțeles!
Foarte, foarte mulți copiii din România copilăresc așa, cu părinții plecați în străinătate. Cu părinți al căror suflet este făcut cioburi. Nu e ușor să pleci, să-ți lași casa, familia, copiii, partenerul. Nu e ușor să răzbești într-o țară în care ești nimeni, în care ai ajuns fără să știi limba, cum decurg lucrurile, care-ți sunt prietenii și care nu. O țară în care totuși ajungi să reușești să faci ce nu ai putut acasă, unde ai muncit până la epuizare fără să îți recunoască cineva meritele, fără să te plătească, fără să fii angajat.
Mama a lucrat 8 ani la un bar/magazin din sat și totuși are doar 3 luni de vechime pentru că patronilor români le place să fenteze legea, să rămână cu bani în buzunar, iar oamenii trebuie să suporte pentru că nu au de ales.
Tata s-a spetit ani de zile pentru șefii și afacerile lor și atât. Mâinile, spatele, oasele, durerea, frica sunt martorii zbuciumului lor. Dar au tras de fiecare zi în parte cu o putere și cu o rezistență care mă miră.
Eu nu am moștenit asta. Dacă lucrurile decurg prost, dacă șefii mei sunt nesimțiti, dacă nu simt că sunt apreciată măcar câtuși de puțin, plec. Doar că eu, spre deosebire de ai mei, am mai multe opțiuni astăzi. Ei ajungeau acasă, ne priveau, ne aduceau o carte, care trebuia plătită, o prăjitură, care trebuia plătită, o excursie cu școala, care trebuia plătită și asta îi împingea mereu să meargă mai departe, deși îi împingea și mai departe de ei și de tot ce au visat vreodată.
Ai mei nu au plecat niciodată amândoi. Uneori pleca mama, alteori pleca tata. Făceau naveta între România și alte țări, nu erau niciodată liniștiți. Acolo era greu că nu erau cu noi, nu erau acasă. Aici le era greu că nu aveau posibilitățile de acolo. Și opțiunea de a pleca cu toții nu a fost niciodată valabilă. Nu puteau și nici nu cred că voiau să facem pasul acesta. Au vrut să finalizeze casa în care locuiam, să avem resursele financiare de care aveam nevoie, să ne fie bine și apoi să fim cu toții acasă.
De fiecare dată când pleca unul dintre ei, se rupea câte o bucată din lumea noastră. Scriam în jurnal, le scriam felicitări înainte să plece și le strecuram prin geamantan. Le găseau când ajungeau acolo și nici nu îmi pot imagina ce era în sufletul lor. Sunau acasă și le povesteam că suntem bine, dar triști, că dormim cu bluza lor ca să le simțim mirosul. Pentru că eram copii, eram sinceri și spuneam tot ce simțeam. Nu știam ce însemna asta pentru ei, cum nu știam cu adevărat nici ce înseamnau suspinele alea de la telefon, pauzele lungi și dresul glasului.
Și a mai fost nevoie. A venit tata, a găsit de muncă în țară și totuși departe de noi. Venea doar în weekend acasă și îl așteptam cu felicitări și tot felul de scenete, ne dădeam peste cap să fie totul cum trebuie. Iluzia că era bine o vreme, apoi certitudinea că nu era atât de bine, că nevoile erau mereu mai mari decât ce ne oferea țara asta.
Îi așteptam acasă, ori de câte ori veneau din alte lumi, cu prăjituri, cu serbări și poezii pe care le spuneam cu tot sufletul. Cu hârtii colorate pe care scriam „Bine ai venit, mami/tati!”, cu tot felul de decorațiuni și reviste cu ediție specială. Atât de mare era bucuria noastră că dădea pe dinafară. La fel cum dădea pe dinafară tristețea pe care o simțeam ori de câte ori plecau.
Și așa fac naveta de ani de zile. A plecat unul, a venit celălalt. Oare de câte ori se poate dilata și contracta un suflet? Câte plecări și veniri poate duce o inimă? M-am întrebat de fiecare dată, chiar și acum, cică adult fiind, când le fac cu mâna în vreun peco, noaptea târziu. Făcând cruce în urma lor și peste mine, bătând în lemn să alung toate gândurile rele, scuipând de trei ori în urma microbuzului sau a trenului, transformându-mă în baba de care fugeam pe uliță când eram copil.
De ce am scris articolul acesta lung, cu pozele unor bucăți din copilăria și intimitatea mea? Poate-l citesc și alți copii cu chip de adult și toate cuvintele astea se simt ca o îmbrățișare, poate-l citesc și alți părinți a căror suflet crește și scade, se umple și se golește cu fiecare venire și plecare, părinți care nu mai știu gustul liniștii, soți ale căror brațe s-au lungit dureros peste sute de kilometri, dar care nu și-au dat drumul.
Poate-l citesc copii care-și văd părinții printr-un ecran și simt că vor fi zdrobiți de ceea ce simt; lor vreau să le spun să scrie, să citească, să lase sentimentele să curgă din ei. Cărțile și scrisul sunt tot ce ai nevoie când crezi că ai prea mult sau când simți că nu ai nimic.
Poate-l citesc părinții mei și lor vreau să le spun că au făcut mereu mai mult decât poate duce un om, că oricât de greu a fost, mereu au făcut să fie și frumos, că ne-au permis să visăm. Îmi doresc ca brațele lor să nu mai fie lungite peste mii de kilometri, să își regăsească liniștea și palmele acasă, să închidă borcanul sufletului lor ca alții să nu mai toarne venin și durere în el.
Sper ca România să poată fi cu adevărat acasă pentru noi toți, să nu ne mai îngenuncheze copiii și să fie mai bine. Am rămas copilul care speră și totuși, același copil care spune Dar dacă e nevoie trebuie să o faci.
Am scris din suflet pentru suflete, căci doar așa știu. Să fiți bine!
Imagini din arhiva personală a Anei-Maria Anania.
