Am așteptat cu sufletul la gură să văd cel mai recent film al lui Yorgos Lanthimos la TIFF. Sărmane creaturi/Poor Things, pe care l-am văzut la cinema la Brașov acum câteva luni, mi s-a părut foarte fain, cu umorul său absurd, cu personajele bizare, cu teza în jurul căreia se pot încinge discuții îndelungate, mai ales cu persoane cărora nu le-a plăcut. Ei, când am văzut că Feluri de bunătate/Kinds of kindness vine la TIFF în avanpremieră, a fost primul film pe care l-am „bătut în cuie” în program. De altfel, a avut și o singură proiecție, iar sala a fost atât de plină încât până să-și găsească locul toată lumea, s-a ajuns la decalarea următoarelor proiecții din zi cu vreun sfert de oră.
În paranteză fie spus, nu vă lăsați cuceriți și influențați de păreri de genul „nu se mai citește în ziua de azi…”, „cine mai merge la film mai nou?…”, „nu se mai face muzică așa cum se făcea pe vremuri!”. Ajung câteva zile la TIFF ca să te convingi de contrarul acestor expresii fataliste, un soi de zombi verbali care nu prea înseamnă mare lucru. Am văzut o tăbliță acoperită de scriere cuneiformă, de acum vreo 4-5 mii de ani, unde cineva scria despre „tineretul din ziua de azi” care nu-și mai respectă tradițiile și cum „toți au păreri”, concluzionând cu „fără îndoială că Sfârșitul este aproape”. Zău?
Dar să revin la Lanthimos! Voluntara care îmi scanează codul de bare de pe bilet zice că e pentru altă proiecție. Eu îi spun că nu există altă proiecție și îi arăt numele filmului scris deasupra codului de bare. Îl mai scanează o dată, tot nu-i bine. Zic, „îmi pare rău pentru scannerul tău” și dau să trec de ea, pentru că am să fiu al naibii dacă las o aplicație chioară, daltonistă sau mai știu eu ce, să îmi refuze accesul, cu tot cu voluntara care o mânuiește, deși cine pe cine mânuiește începe să nu-mi mai fie clar. „Nu puteți trece până când nu-mi spune mie aparatul că e bine!” se rățoiește ea. Îmi vine să-i spun să-și verifice propriul aparat dintre urechi, dar până la urmă HAL9000 cedează și evităm la mustață o scenă.
Deși, sincer, după film, aproape că mi-ar fi plăcut mai mult să vă pot povesti scena potențială de mai sus. Mi-e greu să înțeleg ce a vrut Lanthimos aici. Feluri de bunătate este, într-un fel, compus din trei scurtmetraje cu aceeași actori, dar nu aceleași personaje. Nu prea au mare lucru în comun, în afară de atmosfera aceea stranie de „univers alternativ”, construit pe o premisă care de obicei e de mare impact prin simplitatea ei. De pildă, în The Lobster e destul de clar – dacă oamenii ar fi transformați cu forța în animale odată ce se dovedesc incapabili de a-și găsi parteneri de viață? Clădim o lume construită în jurul acestei reguli și vedem ce ne spune ea despre propria noastră societate și sumă de mentalități. În Poor Things, cam tot așa: dacă ai privi societatea și relațiile interumane cu ochii unui om fără constrângerile civilizației, obiectiv? Dacă n-am fi atât de tributari lui Rousseau?… Dar pentru Kinds of kindness nu-mi pică fisa. Cel puțin nu încă. Sunt aproape sigur că e despre control în varii forme. Că e cumva legat de religie, și asta mi se pare destul de clar. Dar reperele lui Lanthimos îmi scapă, nu-mi dau seama dacă e prea pretențios pentru mine sau dacă e atât de simplu încât nu înțeleg tocmai din cauza asta. Altminteri, e filmat frumos, are mult stil, e jucat bine, dar e foarte lent. Muzica e necruțătoare și, ca atare, își face treaba, dar pe mine unul mă duce în pragul unui atac de panică. E de văzut? Da, dacă vă plac provocările artistice. Dar nu cred că e menit să fie plăcut.
După film, rămân în cafeneaua Mărgelatu, din foaierul Cinematografului Florin Piersic. Aici va fi și următorul film, aici sunt și toate ecranele cu Euro 2024, aici transcriu un interviu lung și sinuos pe care l-am luat azi dimineață. E atât de cald afară încât aerul condiționat de-abia face față. E plin holul de gherete ale sponsorilor festivalului, de la McDonald’s la Giorgio Armani, care parcă s-au luat la întrecere să vadă care pot strepezi dinții publicului mai tare. May the fries be with you! Serios? Mi-e puțin răuț… Vorba unui prieten de la Brașov – turbo-cringe.
Dar mă concentrez la interviu, la textele pe care le mai am de scris, încerc să termin până la 20:30, când începe ultima proiecție a zilei – horror-ul coreean Exhumare/Exhuma. Nu termin decât la 20:45 și mă bate gândul să mă duc în Unirii la meci. Mă frământă problema destul de mult, dar ce noroc, proiecțiile sunt în întârziere, n-am ratat începutul filmului și reușesc să intru la fix! Să nu uităm de ce-am venit, carevasăzică!
Și bine fac, Exhumare se dovedește a fi unul dintre cele mai bune filme „de gen” pe care le-am văzut la festival! Un soi de Exorcistul bazat pe folclorul și imaginarul coreean, cu o atitudine proaspătă, un subtext de umor și de lejeritate la care nu mă așteptam. Filmele horror cu ființe supranaturale de prin Asia ne-au obișnuit cu un soi de încrâncenare, o atmosferă întunecată care nu-ți lasă loc să respiri. Însă aici realizatorii s-au concentrat mai mult pe echipa de profesioniști în gestionarea neliniștilor legate de viața de apoi: o tipă șmecheră și cool care este șaman, partenerul ei tatuat pe tot corpul cu scripturi budiste, un bătrân serios și deștept care e „geomant” (un soi de expert în Feng Shui care se ocupă cu alegerea și vânzarea de locuri de veci „optime”) și prietenul lui de-o viață, un antreprenor de pompe funebre. Interacțiunile dintre oameni sunt motorul acestui film, mai mult decât cele dintre oameni și supranatural, iar asta lasă loc de umor. Dar nici fantomele nu-s de lepădat, să nu mă înțelegeți greșit. E un film care sperie pe îndelete, dar știe și să detensioneze când și cum trebuie, filmat superb și cu niște scene de dans ritualic excepționale!
Bucuros de-o zi plină dusă până la capăt, aștept autobuzul de noapte. Verific scorul pe telefon. Nasol… Încerc să aflu ce înseamnă pierderea meciului cu Belgia pentru România la Euro 2024. Se pare că nu-i așa mare bai, dacă bine înțeleg. E foarte posibil să nu. Mă rog. Mâine e ultima zi. Se anunță ploi, în sfârșit!
